— De ce nu? E treaba la care ne pricepem cel mai bine şi putem fi şi-mpreună. Asta pentru noi înseamnă foarte mult.

Destul am stat despărţiţi la viaţa noastră.

— Recomandarea o veţi primi tot din partea lui Sir Oswald Smith-Ogilvie?

Îmi afişă iarăşi zâmbetul ei sardonic. Nu se aşezase, ci rămăsese în picioare, proptindu-se într-un cot de şemineul din marmură. Între timp mi-am dat seama că părul ei roşcat era, de fapt, perucă.

— Deci ai aflat de povestea aia, îmi spuse ea pe tonul pe care i-l ştiam, calm şi neutru. Da, cred c-o să ne ajute. Felix e un prieten de nădejde.

— Întrebarea este dacă să spun poliţiei unde puteţi fi găsiţi, am zis. Dacă apuc să fac asta, nici Sir Oswald n-o să

vă mai poată fi de ajutor

— Poliţiei? întrebă doamna Bodwell, ridicând sprâncenele negre. Ce treabă are poliţia cu noi?

— Hai să lăsăm prefăcătoria, am răspuns eu. Toată lumea ştie că aţi luat miniaturile. Dar dacă aveţi cap, am putea ajunge la o învoială care să vă scutească de necazuri.

— Miniaturile? făcu ea. Nu ştiu despre ce tot vorbeşti.

— Hai, nu te prosti! – am exclamat enervată. V-aţi şi descotorosit de ele? În cazul ăsta, mare lucru nu mai pot face. Dar dacă le mai aveţi la îndemână, cred că mai pot îndrepta cumva lucrurile pentru voi, ca şi pentru Felix.

Doamna Bodwell clătină din cap, balansându-şi cerceii lungi.

— Sincer nu ştiu despre ce vorbeşti, zise ea. Te referi cumva la tablourile alea mici din salon?

— Dar bineînţeles că la ele mă refer.

— Dar ce s-a-ntâmplat cu ele?

— Au dispărut odată cu voi. Vrei să spui că-i o simplă

coincidenţă?

— Au dispărut? Au fost furate?

— Hai să nu ne pierdem vremea, doamnă Bodwell, pentru Dumnezeu! – am murmurat eu. N-am de gând să stau aici mai mult decât e necesar, doar eu vă mai lipseam pe cap. Şi 70

nu-mi pasă de dumneata şi de soţul dumitale, şi de isprava voastră. Am venit numai şi numai fiindcă nu vreau să-l văd pe Felix amestecat în povestea asta. Nici nu ştiu de ce-mi bat capul cu chestia asta, şi uite că mi-l bat. Şi dacă ai sentimentul că-i eşti datoare cu ceva, o să vorbeşti cu judecată, şi-n primul rând o să-ncetezi să mai susţii că nu voi aţi furat miniaturile.

Doamna Bodwell îşi trecu un deget peste maxilar, mă privi posomorâtă, îngândurată, apoi îmi spuse fără noimă:

— Mă cheamă Rita.

— E-n ordine, Rita, am zis. Unde le-aţi pus?

Oftă.

— Mi se pare că cel mai bine ar fi să te duci să discuţi toată chestiunea asta cu Jim şi Felix, spuse ea. Sunt plecaţi la Waggoners, la un şpriţ, n-or să întârzie mult, dar dacă zici că te grăbeşti, cel mai bine ar fi să mergi după ei. N-aş vrea să mă bag în povestea asta fără ştirea lor. Şi poate că pe spusele lor o să pui mai mare preţ decât pe-ale mele.

Probabil avea dreptate, dacă-şi zicea că minciunile debitate de trei persoane mă vor impresiona mai mult decât cele ale uneia singure Simpla greutate a numerelor m-ar putea pune în încurcătură. Dar mi-era clar că n-are de gând să-mi spună

nimic fără a se consulta cu Jim şi Felix, aşa că probabil cel mai bine era s-o iau din loc.

M-am sculat în picioare.

— Bine, hai să mergem.

Îmi părea chiar bine să scap din camera aceea. Cât am stat acolo, m-a asaltat cu prea multe amintiri pe care le voiam îngropate, fie ele fericite, deznădăjduite sau resemnate.

Încărcătura emoţională devenise covârşitoare Mi-am zis că

dacă mai zăbovesc mult acolo, o să mă toropească neputinţa şi-o să devin părtinitoare, Am ieşit în grabă, eliberându-mă

de fascinaţia, ameninţarea şi tristeţea adunate în locul acela.

Waggoners era o cârciumă pe care o frecventasem adesea cu Felix. Era la numai câteva minute de mers de casă, un local mic, de obicei ticsit de lume, cu câteva bănci cu spătar înalt şi braţe, şi mese, şi cu un bar înconjurat de-o mulţime de cheflii care se cunoşteau între ei şi care-i întâmpinau pe 71

necunoscuţi cu o privire vădit neprimitoare. Felix şi Jim Bodwell se aflau printre aceştia, flecăreau voioşi, cu câte o halbă de bere în mână. Când mă văzură intrând împreună cu Rita Bodwell, se desprinseră din mulţime şi, fără să pară

surprinşi de apariţia mea, ne conduseră la o masă, într-un colţ, îi aduseră Ritei un pahar cu gin tonic, iar mie un sherry.

Aveam să-mi dau seama că-i un sherry mizerabil, cum îndeobşte e prin cârciumi, dar asta nu conta. Nu voiam să

alunec, întâmplător, în voioşie sau bună dispoziţie în seara aceea.

Felix se aşeză lângă mine şi mă cuprinse cu un braţ pe după umeri.

— Ia te uită, ce drăguţ, spuse el. Dar bănuiesc că ai avut un motiv care te-a adus aici, nu doar simpla dorinţă de-a te afla-n compania noastră.

I-am dat braţul la o parte.

— Miniaturile, am zis. Astă-noapte mi-am tot stors creierii gândindu-mă cum ar trebui să procedez şi am ajuns la concluzia că dacă o să le înapoiaţi, o să fac tot ce-mi stă-n putinţă să conving familia să nu deschidă o acţiune penală.

I-au fost lăsate lui Nigel, deci bănuiesc că el o să aibă ultimul cuvânt, însă nu-mi pare răzbunător din fire. Dar trebuie să le înapoiaţi. Dacă nu, o să spun poliţiei tot ce ştiu.

În jurul mesei noastre se lăsă o clipă tăcerea, pe care o curmă Rita:

— De când a sosit, o ţine una şi bună, ne ameninţă că ne bagă-n bucluc. Mi-am zis că cel mai bine ar fi să ne adunăm cu toţii şi să discutăm ce vrea.

— Mda, făcu Felix îngândurat. Mda, într-adevăr, urmă el, bând apoi un strop, de bere. Ce-ar fi să-ncepi cu-nceputul, Virginia, şi să ne spui ce te supără.

— De parcă n-ai şti! m-am oţărât eu. Miniaturile au dispărut. Soţii Bodwell au dispărut. Tu ai dispărut – după ce cu numai o zi înainte îmi spuseseşi că miniaturile sunt singurele obiecte de valoare din casă. Nu ştiu dacă le-ai furat chiar tu sau ai lăsat asta în seama celor doi Bodwell. Ieri dimineaţă te-am dus la gară, dar nu te-am văzut urcând în tren. Te-am lăsat la casa de bilete şi ţi-ar fi fost foarte uşor să

72

iei un taxi până la casa Arliss, ştiind că o vei găsi pustie, cu toată lumea plecată la înmormântare, şi să înşfaci colecţia.

Dar îmi pare mult mai probabil ca treaba asta s-o fi înfăptuit soţii Bodwell, care ulterior au venit aici, şi-o să te ajut să