degetele în el şi presără câteva grăunţe din această substanţă
pe capacul sicriului. Versiunea aceasta bizară, sterilizată a străvechiului ritual m-a uimit până într-atât, încât aproape că nici n-am mai acordat atenţie cuvintelor înălţătoare care însoţiră acest gest. Însă chiar dacă aş fi încercat să mă
concentrez asupra lor, ele ar fi fost luate pe sus şi duse hăt departe în dinţii vântului de la răsărit. În răstimpul petrecut lângă mormânt vremea se strică şi mai mult. Mi-am zis că
până la căderea serii s-ar putea să avem parte de-o furtună.
Pe când ne întorceam la maşini, Imogen mă apucă strâns de braţ.
— Vii cu noi, nu-i aşa? – mă întrebă ea.
— Da, dacă asta ţi-e dorinţa, am răspuns.
— O să fie un fel de praznic. Soţii Bodwell au promis că se ocupă ei de asta. Pe urmă cred c-o să mă duc acasă. N-are 55
rost să mai rămân, nu? Patrick o să rezolve totul şi la nevoie, îi poţi da o mână de ajutor. Nu ştiu ce gânduri au Nigel şi Paul, dar eu una vreau să plec. Ştii că nu mi-a plăcut niciodată să stau aici. Vizitele la mătuşă Evelyn mă călcau pe nervi. Ea ştia treaba asta, desigur, şi de-aia se şi purta cu mine aşa. Dacă aş fi făcut frumos, nu s-ar fi purtat cu mine-n halul ăsta, dar niciodată n-am ştiut să-mi ascund sentimentele, spuse ea oftând adânc. Bine c-a trecut şi înmormântarea, slavă Domnului. De-acum va trebui să mă
obişnuiesc cu gândul că asta e situaţia. Poate că nici nu-i chiar atât de groaznică precum am crezut.
Îmi eliberă braţul şi se-ndreptă către una dintre arătoasele limuzine negre puse la dispoziţie de domnii Robertson şi Jarvis.
Am urmat-o cu maşina mea. Până să ajungem acasă, s-a pornit ploaia, creând o atmosferă aproape hibernală, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie în clipa în care am intrat în casă.
Casa fusese dintotdeauna rece, chiar şi în zilele când în şemineu ardea focul zglobiu, dar azi părea peste măsură de părăsită. Mi-am dat seama că senzaţia de pustiu e prezentă
mai mult în mintea mea şi că, în sfârşit, încep să resimt durerea pricinuită de moartea bătrânei mele prietene, dar cu toate astea, în uriaşele încăperi tăcute domnea un frig care m-a făcut să mă înfior.
Şi nu era nici urmă de praznic. Masa lungă din sufragerie nu fusese întinsă. Apoi, nu se afla nici picior de soţii Bodwell, iar miniaturile de pe peretele salonului dispăruseră şi ele. Pe tapet nu se mai zăreau decât nişte şiruri de dreptunghiuri mici, indicând locurile unde atârnaseră timp de ani de zile.
CAPITOLUL PATRU
Curios, dar la început absenţa praznicului ne-a afectat mult mai mult decât dispariţia miniaturilor. După cât de hămesiţi eram, s-ar fi putut crede că am răbdat de foame o săptămână încheiată. Nigel se îngriji de băuturi, dar acestea 56
nu ne astâmpărară câtuşi de puţin foamea. Din când în când surprindeam câte o privire îngrijorată poposind pe peretele unde fuseseră atârnate miniaturile, iar la un moment dat Patrick bâigui ceva în legătură cu poliţia, dar nimeni nu se arătă dispus să treacă la măsuri concrete înainte de rezolvarea, favorabilă sau nu, a problemei praznicului.
Aceasta fu rezolvată pe loc de către Meg, care, cu ajutorul lui Paul, puse pe masă friptură rece, o salată cam ofilită, pâine şi brânză. Pentru o zi atât de mohorâtă, vântoasă, această hrană rece era deprimantă. Nigel dispăru în beci şi curând se-ntoarse cu două sticle de Châteauneuf-du-Pape, spunând că nu au temperatura care s-ar cuveni, dar oricum sunt mai bune aşa decât deloc. Nu-i împărtăşeam întru totul părerea.
Vinul nu făcea, la o adică, decât să sporească atmosfera glacială. După ce am terminat masa, Meg ne făcu cafeaua care măcar era fierbinte. Am lăsat pe masă resturile ospăţului, parcă uitând că nu mai e printre noi doamna Bodwell, să strângă în urma noastră, şi ne-am întors în salon.
De data asta nimeni nu mai ocoli subiectul miniaturilor.
Patrick se duse la telefon. Imogen îl întrebă unde are de gând să sune şi el îi răspunse că la poliţie, fireşte. Ea declară că
ideea de-a vorbi cu poliţia în clipa aceea ar fi pentru ea o încercare prea grea.
— Vreau să mă duc să mă-ntind, spuse ea. Şi-apoi, cine naiba mai are nevoie de aiurelile alea?
— Poate că Nigel, îi răspunse Patrick. Lui i le-a lăsat doamna Arliss. Poate că are nevoie de prima de asigurare şi, în acest caz, va trebui să chemăm poliţia.
— De fapt… dădu glas Meg şi se opri brusc, ca de obicei, părând să regrete c-a luat-o gura pe dinainte.
— Da? – Întrebă Patrick impacientat, cu mâna încă pe receptor.
— Cred că nici n-au fost asigurate, spuse ea. Doamna Arliss nu şi-a mai bătut capul cu plata ratelor. Zicea că nu merită osteneala. Am încercat s-o conving să semneze cecurile, dar a zis că n-are rost şi a tot amânat semnarea lor 57
de pe-o zi pe alta, dar n-a mai apucat s-o facă.
— Zi, Nigel – întrebă Patrick –, să sun la poliţie, să vedem dacă-i pot sălta pe soţii Bodwell înainte de a-şi pierde urma ori lăsăm totul baltă?
— Mie mi le lăsase? – Întrebă Nigel mirat şi oarecum alarmat; găsind parcă nefiresc acest fapt. Doamne sfinte, credeam că i-a lăsat totul lui Imogen. Parcă aşa ziceai ieri.
— N-apucasem să verific situaţia, spuse Patrick. Ştiam că
Imogen e legatarul universal, dar nu ţineam minte detaliile legate de moştenire. Dar între timp am făcut verificările şi-am aflat că doamna Arliss ţi-a lăsat ţie miniaturile soţului ei, lui Paul cărţile sale, iar restul lui Imogen. Însă după cum ştii, n-a mai rămas nimic. Şi dacă Meg are dreptate în ceea ce priveşte anularea asigurării, mă tem că nu-ţi mai rămâne chiar nimic dacă nu recuperăm miniaturile.
— Deci Paul este singurul care trage cât de cât foloase, şi nici el cine ştie ce. Cărţile alea nu-s deloc grozave. A naibii diavoliţă! – Explodă Imogen. Pe toţi ne-a dus de nas, nu? N-a vrut să profite nimeni de pe urma ei.
— N-avea de unde şti că miniaturile vor fi furate, nu-i aşa?
– întrebă Patrick, Doar nu vrei să spui c-a aranjat totul înaintea morţii cu soţii Bodwell?
— Cred că nu, dar de ce dracu nu ne-a spus fătuca asta nătângă că baba se senilizase? – se răsti Imogen. Ajunsese iresponsabilă. N-aveai dreptul să păstrezi secretul, Meg.
— A, nu cred că-i putem reproşa lui Meg faptul că nu ne-a prevenit, interveni Nigel. E prea tânără ca să poarte o răspundere atât de grea. Dacă a simţit că mai presus de toate trebuie să-i fie loială doamnei Arliss, cred că ăsta-i un merit.
Patrick lăsă receptorul din mână.
— Cred că am şi eu partea mea de vină pentru cele întâmplate, spuse el. Doamna Arliss m-a chemat lunea trecută şi m-a pus să distrug testamentul de-acum un an, în care îi lăsa lui Imogen miniaturile, iar lui Nigel restul. Mi-a spus că vrea să-i facă dreptate lui Imogen, care este sânge din sângele ei, aşa că vrea să-şi menţină penultimul testament. Fireşte, mi-am închipuit că vrea să-i lase lui 58
