— A cui a fost ideea să-l caute? – am întrebat-o. Cine i-a descoperit lipsa?

— Domnul Tustin, răspunse Meg. Când au venit cei de la poliţie şi ne-au spus ce-au păţit soţii Bodwell, pur şi simplu s-a dus direct la birou, a tras sertarul de jos şi-a zis; „E-e, interesant“, după care le-a povestit poliţiştilor totul despre revolver.

128

— Deci, de la bun început a fost sigur că pe soţii Bodwell i-a ucis cineva de-aici, de-al casei sau cineva care cunoştea obiceiurile casei.

Meg dădu îndurerată din cap.

— Şi dacă acela ar fi fost el, n-ar fi atras atenţia asupra absenţei revolverului, nu-i aşa? – mă întrebă ea.

Mai rămâneau în calcul doar Patrick şi Paul, doi oameni pentru care simţea o mare atracţie, deşi n-aş fi putut ghici care dintre ei reprezintă pentru ea mai mult în clipa aceea.

Mi-am zis că precis nu poate da nici ea un răspuns la această întrebare, lucru care nu face decât să-i sporească

neliniştea şi nelămuririle.

— Poate că Nigel a fost peste măsură de ingenios, am zis eu ca s-o consolez. Poate că, de fapt, el e criminalul.

Meg mă scrută cu privirea. Îi surâdea această posibilitate, însă îmi spuse:

— Nici dumneavoastră nu credeţi ce spuneţi.

— Nu sunt sigură, am zis. Cred c-ar intra excelent în pielea unui ucigaş. Susţine că-n timpul războiului a fost al naibii de feroce, şi s-a obişnuit cu vărsarea de sânge.

Nenorocirea e că nu văd ce motive ar fi avut s-o omoare pe Imogen. Aparent, n-are niciun motiv.

— Şi nici ca să-i omoare pe soţii Bodwell.

— Soţii Bodwell au fost ucişi, deoarece au fost martori la asasinarea lui Imogen, asta-i limpede. Spune-mi ceva, Meg.

Tu i-ai cunoscut pe soţii Bodwell mai bine decât oricare dintre noi. Nu-ţi aminteşti vreun lucru pe care l-ar fi putut şti despre cineva dintre cei de-aici şi pe care l-ar fi putut folosi în scop de şantaj? Fiindcă sunt sigură că asta i-a adus aici în seara aia. Au vrut să stoarcă totul, până la ultima picătură, înainte de-a pleca să caute de lucru în Scoţia.

Nu mă aşteptam să capăt un răspuns revelator la această

întrebare. Eram sigură că nu ştie nimic. Dar nu mă aşteptam nici la reacţia care a urmat. Mi-a aruncat o privire îngrozită, apoi a început să plângă în hohote.

Plângea în gura mare, ca un copil, ţinându-şi pumnii strânşi la ochi. Trupul ei mărunt, firav se cutremura convulsiv.

129

Toate emoţiile înfrânate-n ultimele zile, poate chiar de la moartea doamnei Arliss încoace, se revărsară într-un torent de suspine şi sughiţuri.

Uşa se deschise şi intră Paul.

— Ce dracu’ i-aţi făcut? – ţipă el furios la mine, după care o strânse pe Meg la piept.

După ce o clipă am avut impresia că o să-l respingă, ea îşi îngropă faţa în umărul lui şi i se cuibări la piept. Paul mă

privi peste capul ei. Nu-mi imaginasem nicicând că acest chip tânăr, blajin, ar putea arăta vreodată atât de răutăcios.

— E opera dumneavoastră? – mă luă la întrebări.

— Nu-i face rău, am răspuns. Era timpul să tragă un plâns zdravăn.

— Dar ce i l-a stârnit?

— Nu contează.

— Ba contează. Ce i-aţi spus?

— De ce n-o întrebi pe ea? Stăteam de vorbă şi deodată i-a dat drumul. Găsesc că-i ceva firesc.

Se încruntă la mine îngrijorat, neputându-se hotărî dacă

să mă creadă sau nu.

— Meg, scumpo – spuse el şovăind –, ce s-a-ntâmplat?

Meg se porni să plângă şi mai amarnic şi se cuibări şi mai strâns la pieptul lui. El îi mângâie uşor părul, dezvelindu-i chipul, apoi o sărută pe frunte. Mi-am zis c-ar fi timpul să-i las singuri.

Dar până s-ajung la uşă, Paul spuse:

— Aţi speriat-o, nu-i aşa? l-aţi spus ceva ce a băgat-o în toţi sperieţii.

— Nu ştiu, poate i-am spus, am răspuns, ieşind din bucătărie.

M-am dus acasă şi l-am găsit pe Felix întins pe canapea, exact ca la plecare. Se prea poate să nu se fi urnit de-acolo cât timp am lipsit, dar în farfurioara de lângă el erau acum mai multe mucuri de ţigară.

Ridicându-şi privirea, îmi puse întrebarea:

— Ei bine, ce-ai aflat de la Nigel?

— Câteva lucruri de-a dreptul interesante.

— Nu-i aşa c-am avut dreptate în legătură cu miniaturile?

130

– mă tachină Felix. Dar n-ai, crede în ruptul capului un lucru până când nu-l afli de la poliţie.

— Nigel mi-a spus că arma cu care au fost împuşcaţi soţii Bodwell este probabil una care i-a aparţinut doamnei Arliss, am zis. O ţinea într-unul din sertarele biroului şi a dispărut.

— Doamna Arliss ţinea un pistol? Ce extraordinari sunt unii oameni, nu-i aşa? Cine-ar fi crezut?

— Am întâlnit-o şi pe Meg, am continuat eu, scoţându-mi pardesiul şi aruncându-l pe spătarul unui scaun. Vreau să

beau ceva.