Nu l-aş fi crezut în stare, dar ce-o fi vrând de la femeia aia, dacă nu banii ei?
— Sunt destui care o consideră foarte atrăgătoare, am răspuns eu.
— E şleampătă şi bătrână. Adică, nu vreau să zic bătrână… nu cred că-i mai vârstnică decât dumneavoastră…
dar ştiţi ce vreau să zic.
— Da, ştiu. Dar nici Patrick nu mai e aşa de tânăr.
Am cotit pe drumul ce ducea în centru.
— Care-i buba, Meg? Ce anume ţineai atât de mult să-mi spui?
— Doar atât, că n-au mai rămas deloc bani, înţelegeţi? N-au mai rămas deloc bani. Acum un an doamna Arliss şi-a investit toţi banii într-o rentă viageră. Aşa că acum, când a murit, n-a mai rămas nimic. S-au dus. Nu i-a mai rămas nimănui nimic.
CAPITOLUL TREI
Când conduc maşina, nu-s în stare să mă gândesc la altceva. Ştiu, asta înseamnă că nu-s un şofer grozav. Trebuie să mă concentrez exagerat de mult asupra manevrelor pe care le fac.
37
Cu ochii-n patru la drumul din faţa mea, care trecea printre şiruri de căsuţe cu grădini îngrijite la stradă, pline de salcâmi-galbeni şi cireşi în floare, am înaintat către vechea piaţă a oraşului.
După două-trei minute, Meg făcu pe un ton plângăreţ „Ei?“
Era ca şi cum o bombă s-ar fi preschimbat într-o petardă
fâsâită.
Mă surprindea şi pe mine detaşarea ce-o manifestam faţă
de posibila decepţie financiară a altora.
— Cred c-o să oprim la Whitefield’s, să facem nişte cumpărături, am spus. Ar trebui să rămâi şi să cinezi cu mine, iar pe urmă o s-avem timp să despicăm firu-n patru.
Whitefield’s era un magazin universal situat în colţul pieţei care avea, în mijloc o parcare auto, în care de data asta, întâmplător, am găsit un loc liber. Ar parcat, am băgat o fisa de zece peni în contor şi am intrat în magazin. Meg nu se arătă dispusă să mă-nsoţească, ci rămase ghemuită pe banchetă, cu pletele din nou în ochi, acoperindu-i obrazul.
Am cumpărat două antricoate, un pachet de cartofi-pai congelaţi, mazăre, lapte dulce, o pâine neagră şi o sticlă de whisky. Nu beau whisky decât foarte rar, atunci când nu mă
simt bine sau atunci când sunt foarte obosită, ca, de pildă, după un drum lung, or, în ziua aceea mă simţeam ca după
un drum lung. Dacă lui Meg nu-i plăcea whisky-ul, aveam acasă şi nişte vin de Xeres. M-am întors la maşină şi am pornit spre strada Ellsworthy. Meg nu-mi mai spuse nimic.
De îndată ce am deschis uşa, am avut sentimentul că
retrăiesc o scena la care am mai asistat. Iar era miros de ţigară, mult prea proaspăt ca să fi persistat de dimineaţă.
Deci Felix nu se ţinuse de cuvânt şi nu plecase.
Se simţeau şi alte mirosuri care-mi spuneau că n-a plecat, de ceapă, usturoi, ardei iute şi vin, toate combinate într-o aromă deosebit de îmbietoare, ce venea dinspre bucătărie. O
aromă plăcută, demnă de toate onorurile din partea cuiva atât de obosit ca mine, sau care ar fi fost demnă, însă
adevărul este că pe dată m-am şi întrebat dacă aş fi în stare să-mbuc ceva.
Felix ne auzi intrând şi ieşi din bucătărie.
38
— Ţi-o prezint pe Meg Randall, i-am spus eu. Rămâne la noi. Sper că ai gătit destul pentru trei persoane.
Apoi m-am întors către Meg.
— Acesta-i soţul meu, cel despre care nu prea vorbeşte lumea.
— Bine, dar… – dădu ea să zică, dar apoi se opri şi roşi la fel de repede ca de obicei.
— Dar credeai că suntem despărţiţi, am spus. Da, suntem.
Acesta nu-i decât un scurt interludiu. Şi-acum hai să
mergem în salon şi să bem ceva, pe urmă vom putea discuta pe-ndelete ce mi-ai spus în maşină.
Părea teribil de jenată. Era destul de tânără ca să aibă
sentimentul că între noi, cei de vârstă mijlocie, n-ar trebui să
existe relaţii care să ne complice în chip inutil existenţa. Felix pricepu ce-i în mintea ei şi-i păru rău pentru ea.
