29

scurt, sărutând-o uşor pe-o tâmplă. Nu era decât un sărut convenţional, de salut, dar, din felul în care roşi Meg, mi-am zis că pentru ea însemna mai mult decât dorise el. Apoi chipul ei deveni posomorât, încercând parcă să şteargă

efectul acelui moment de slăbiciune.

Patrick îmi puse o mână pe umăr şi mă salută cu o uşoară

apăsare.

— Nu-i aşa că e-ngrozitor? – întrebă el. Ceilalţi n-au sosit încă?

— Nu.

L-am condus în salon. Mi se părea cel mai potrivit loc pentru întrunirea familiei şi discutarea celor necesare cu avocatul doamnei Arliss. Cămăruţa în care stătusem cu Meg înainte de prânz era prea mică să-ncăpem cu toţii.

— Rămân până la sosirea lor, dar pe urmă o să mă duc acasă. N-am ce face aici.

— Sunt sigur că vor dori să rămâi, îmi zise el. Îl vezi pe vreunul dintre ei în stare să-şi asume vreo răspundere? Deşi ar fi o nedreptate la adresa ta. Ai făcut deja destul şi trebuie că eşti foarte obosită. Apropo, am trimis anunţuri privitoare la moartea doamnei Arliss la The Times şi la Allingford Echo şi am precizat că înmormântarea va avea loc poimâine la St.

Hilary. Fără flori, precum a dorit răposata. Am aranjat totul cu vicarul. Cred că am procedat corect. Nu ştiu dacă le va conveni lui Imogen şi lui Nigel, dar m-am gândit că probabil s-ar bucura să fie scutiţi de alergătură.

— Sigur se vor bucura.

Uriaşa încăpere era rece, deşi razele soarelui intrau pe fereastră. Dar această cameră, din câte ţineam minte, fusese întotdeauna răcoroasă. Avea tavanul foarte înalt, cu o cornişă de ghips ornamental şi cu un imens candelabru din cristal suspendat în centru. Cea mai mare parte a mobilei era din mahon închis la culoare, iar scaunele erau tapiţate cu mătase lucioasă, ce părea neatinsă. Deasupra şemineului de marmură atârnau pe perete în rame ovale portretele de tinereţe ale doamnei şi ale domnului Arliss, pictate cu obiectivitate. Unul dintre pereţi era împodobit cu o colecţie de miniaturi agonisită cu mult timp în urmă de domnul Arliss şi 30

păstrată în amintirea lui de doamna Arliss. O uşă înaltă de sticlă se deschidea spre o terasă împrejmuită de-o balustradă

joasă, din piatră. Dorind să las o parte din căldura din grădină să intre în cameră, m-am apropiat de fereastră şi am deschis-o larg.

Patrick veni lângă mine.

— Această cameră reprezintă e piesă de epocă, nu-i aşa? –

mă-ntrebă el. Cum stilul victorian a revenit azi la modă, bunurile de-aici ar trebui să aibă o valoare frumuşică.

— Cred că-n cea mai mare parte-s reproduceri şi nu-s chiar aşa preţioase, am răspuns.

— Însă casa tot înseamnă o sumă frumuşică. Mare noroc pe Imogen.

— Deci, până la urmă, ea a moştenit-o, nu?

— Da, cu excepţia câtorva lucruri. Încă n-am verificat situaţia, dar aşa ţin eu minte că stau lucrurile după ultimul testament pe care l-am întocmit.

— Va fi o lovitură pentru Nigel.

— A, lui îi merge bine. Se descurcă excelent, a ajuns o somitate în domeniul lui. Şi n-are apucături extravagante, ca Imogen.

— Dar… – spuse Meg dintr-o dată în gura mare, oprindu-se apoi la fel de brusc precum se amestecase în discuţie.

Patrick şi cu mine ne întoarserăm amândoi spre ea. Stătea cu spatele la şemineul neîncălzit şi pe chipul ei palid se aşternuse din nou îmbujorarea. Ne privi lung pe amândoi de parcă i-ar fi fost frică de noi, apoi ne întoarse brusc spatele, se prinse cu mâinile de poliţa de deasupra căminului şi scrută, privi îndelung portretele de tinereţe ale domnului şi doamnei Arliss.

— S-a-ntâmplat ceva, Meg? – întrebă Patrick.

— Nu, răspunse ea cu glas pierit.

— Dacă socoţi că-i un pic nelalocul ei discuţia pe această

temă la atât de scurt timp după moartea doamnei Arliss, îţi dau întru totul dreptate, spuse el. Dar aşa procedează lumea.

— Totuşi, realitatea este că… – începu ea şi se opri din nou.

— Care?

31

Patrick ştia să vorbească pe un ton atât de gingaş şi plin de înţelegere, încât nu mă surprindea deloc faptul că Meg simţise o atracţie puternică pentru el.

— Ah, eşti atât de nerod! – exclamă ea. Eşti avocatul ei şi habar n-ai că…

Apoi se-ntoarse pe călcâie şi o zbughi din cameră.

Patrick mă privi întrebător.

— Ce crezi c-a vrut să spună?

— Am senzaţia că-ntr-un fel e vorba de faptul că-n ultima vreme doamna Arliss se apucase să joace pe picior mare la curse, am răspuns eu. Ai ştiut de treaba asta?

Ochii lui negri se holbară la mine.

— Doamne sfinte, nu! Vorbeşti serios?

— Cred că Meg a vorbit serios când mi-a spus asta.

— Ce fel de curse?

— De cai. A făcut din asta un secret, să nu afle familia, să

nu creadă cumva c-a înnebunit la vârsta ei. Şi dacă ai de gând să mă-ntrebi dacă a pierdut mult şi dacă la asta se referea Meg, află că mi-a spus că doamna Arliss nici n-a câştigat, nici n-a pierdut, sau a pierdut foarte puţin.

Patrick râse uşor.

— Curse de cai, la vârsta ei! A fost o bătrână remarcabilă

în felul ei, nu-i aşa? Sper că i-au oferit o bucurie. Dar aş vrea să ştiu şi eu de ce mă socoate Meg atât de nerod.

Cineva sună la uşă. Doamna Bodwell traversă cu pas apăsat holul şi se duse să deschidă. Peste câteva clipe în salon apăru Nigel Tustin.

Purta un costum închis la culoare, excelent croit, la două