Meg căscă cu poftă, îngropându-şi capul într-o perniţă.
— Doamne, ce obosită sunt, mormăi ea. Cred că-n viaţa mea n-am mai fost aşa de obosită.
Apoi întoarse capul şi se uită din nou la mine.
— Nimeni nu discută despre soţul dumneavoastră, îmi spuse ea. Ce-i cu el?
— Păi, în unele privinţe, e greu să trăieşti cu o asemenea persoană.
— Ştiţi, cum aduce omul vorba de el, cum îi apucă pe toţi muţenia…
Sună telefonul.
Meg sări în sus de pe canapea. Ea era cea care răspundea la telefon în această casă. Se prezentă, apoi spuse:
— E aici doamna Freer. Mai bine vorbiţi cu ea.
După care întinse telefonul. M-am sculat şi l-am luat în mână.
— Da? – am făcut eu.
— Virginia? Aici Patrick, răsună glasul plăcut, de tenor, al lui Patrick Huddleston. Adineauri am aflat de la Imogen că
doamna Arliss a murit astă-noapte. Am sunat să văd dacă vă
pot ajuta cu ceva.
— Nu ştiu, i-am răspuns. Nici nu ştiu ce trebuie făcut.
Doctorul Wickham a zis c-o să ia el legătura cu pompele funebre şi bănuiesc că… ei bine, or să se ocupe ei de toate.
Rămân aici până sosesc Imogen şi Nigel. Amândoi mi-au zis că vor veni în după-amiaza asta.
25
— În după-amiaza asta? Poate că atunci ar trebui să vin şi eu. Doar dacă nu vă pot fi de-ajutor de pe-acum. Eşti sigură
că nu vă pot ajuta cu nimic?
— Avem de făcut altceva decât să aşteptăm?
— Cred că nu, dar dacă-ţi vine vreo idee…
Făcu o pauză.
— Doamna Arliss a fost o prietenă veche… vreau să zic c-a fost o prietenă bună de-a tatălui meu… şi aş vrea să vă ajut cu tot ce pot. Dacă ai nevoie de mine, mă găseşti la birou toată dimineaţa, după-amiază vin eu acolo.
— Mulţumesc.
— Cum se descurcă Meg?
— Dacă stăm să ne gândim, destul de bine.
— E atât de tânără. Mă bucur că nu-i singură acolo, chiar dacă, bine-nţeles, îi are şi pe soţii Bodwell. Oameni cumsecade, pe care te poţi bizui, aş zice. Ei, nu uita să mă
cauţi, dacă aveţi nevoie de ceva.
Închise telefonul.
Mi-am reluat locul pe scaun.
— Ai familie, ai la cine să mergi pe moment? – am întrebat-o pe Meg.
— Părinţii mei locuiesc în Devon – răspunse ea – şi m-aş
putea întoarce oricând la ei, dar nu cred c-am s-o fac. Nu ne avem prea bine. Dacă lipsesc şi eu într-o seară de-acasă, se poartă cu mine de parcă aş avea nevoie de doică. Dar am economisit nişte bani, aşa că nu trebuie să mă pripesc. Cred c-o să plec la Londra şi-o să-mi caut o slujbă acolo. O muncă
de birou cu multă lume în jurul meu. Ca să mai fac o schimbare. Pe de altă parte, nu ştiu, s-ar putea să-mi caut de lucru chiar în Allingford. Am prieteni aici şi-ntr-un rând domnul Huddleston mi-a spus că au nevoie de cineva la birou. Poate că nu asta a vrut să spună, desigur, însă ar fi interesantă, zic eu, munca într-un birou de avocat. Ştiu că
doamnei Arliss îi plăcea foarte mult de el. Mi-a zis că, deşi e avocat, e foarte omenos.
— Cu toate astea, nu i-a spus de pariuri, nu-i aşa?
Meg se încruntă încurcată.
— Cred că n-ar fi trebuit să vă spun nimic. Îmi pare rău c-26
am făcut-o.
