— N-o să vă fie deloc greu să găsiţi o altă slujbă, i-am zis eu. Un grădinar bun şi o menajeră bună valorează cât greutatea lor în aur. Şi ştiu că veţi primi referinţe excelente.
— Asta mă-ntrebam şi eu, spuse el. Cine-o să ni le mai dea acum că doamna Arliss a răposat? Vreţi să spuneţi că
domnişoara Dale? Sau domnul Tustin? Niciunul din ei nu ne cunoaşte cu adevărat.
— Amândoi ştiu ce părere avea doamna Arliss despre dumneavoastră şi asta le ajunge. N-aveţi de ce să vă faceţi griji.
Am pornit spre casă. Era construită din cărămidă roşu-închis, din aceea neaspectuoasă, care nu se alterează, cu 22
iederă de un verde-închis acoperind ici-colo zidurile. Colţurile acoperişului se terminau cu câte un foişor, iar zidurile erau străpunse de rânduri de geamuri-ghilotină înalte, cu aspect de ferestre oarbe. Era o clădire deloc atrăgătoare, care eşuase în încercarea ei de-a fi impunătoare.
Când am urcat treptele de la intrare, uşa era deschisă şi-n uşă stătea Meg Randall
— V-am văzut venind, îmi spuse ea, Sunt aşa de bucuroasă că v-aţi întors. Eu… mie nu-mi place să stau singură aici. Poate că-i o prostie ce spun, dar asta e.
Era palidă şi extrem de încordată, întotdeauna era palidă, însă de obicei tenul ei curat şi ochii gravi, albaştri aveau un aer sănătos, care le dădea oarece strălucire. Aceasta pierise însă în ceasurile atât de solicitante ale nopţii. Era mărunţică, subţire şi mai curând delicată, cu părul blond căzându-i drept până pe umeri, şi era îmbrăcată la fel ca în timpul nopţii, cu o cămaşă albastră, blugi asortaţi şi sandale.
— Dar nu eşti singură aici, i-am spus eu scoţându-mi pardesiul. E şi doamna Bodwell.
— Da, dar nu pot sta de vorbă cu dânsa, răspunse Meg. A dispărut în bucătărie şi, în afară de faptul că mi-a servit ceva la micul dejun, s-ar zice că vrea să fie singură. Bine-nţeles că
niciodată n-a vorbit prea mult. Doamna Arliss zicea că una dintre însuşirile ei excelente este faptul că nu simte nevoia unei porţii zilnice de bârfă, ca parte a salariului ei. Dar de când aţi plecat dumneavoastră şi doctorul Wickham, peste casă s-a aşternut o linişte care – ah, de ce să nu recunosc –
mă sperie. Îmi tot zic că-i o prostie, dar asta nu schimbă
nimic.
— Cred că soţii Bodwell îşi fac griji în legătură cu viitorul lor, am zis eu. Dar bine-nţeles că un cuplu ca ei va găsi imediat o altă slujbă.
— Mă-ntreb ce-o să se-ntâmple cu mine, spuse Meg.
Se îndreptă spre uşa salonaşului pe care doamna Arliss îl preferase de departe sufrageriei spaţioase, convenţionale. Am urmat-o păşind printre ochiurile de culori strălucitoare de pe pardoseala de faianţă lustruită, ochiuri ce se revărsau printre vitraliile unei ferestre de la mezanin.
23
Aşezându-mă pe unul dintre scaunele joase, tapiţat cu catifea, în locul unde-i plăcea doamnei Arliss să şadă lucrând la câte o broderie, am văzut una din acestea, o natură
moartă cu un degetar de aur şi o pereche de ochelari rămasă
pe masă sub fereastră. M-am întrebat ce se putea face cu asemenea lucruri. Hainele puteau fi trimise la un magazin de solduri. Mobila putea fi vândută. Dar o broderie neterminată?
Era aruncată la gunoi? Ar fi fost un gest inuman.
— Nu trebuie să hotărăşti totul dintr-o dată – am zis –
decât dacă te grăbeşti să pleci de-aici. Te grăbeşti?
Meg se tolăni pe-o mică sofa elegantă, victoriană, pe care mâinile şi picioarele ei tinere, răşchirate păreau foarte nepotrivite cu aerul impecabil al mobilei.
— Nu ştiu ce să fac, spuse ea. Nici nu mi se pare cinstit să
te gândeşti numai la tine în asemenea momente, dar n-ai cum să n-o faci. Ştiţi că n-am avut intenţia să rămân aici atât de mult. Vreau să zic că de la bun început mi s-a părut o slujbă care nu duce nicăieri. Ce-i drept, foarte uşoară şi bine plătită, iar doamna Arliss s-a purtat frumos cu mine şi am îndrăgit-o. Cu toate astea, era o slujbă destul de monotonă şi lipsită de perspectivă, şi-mi tot făceam socoteala că ar trebui să plec şi să caut ceva mai de viitor. Apoi doamna Arliss îmi spunea ceva ce mă făcea să simt dintr-o dată că depinde întru totul de mine şi, că ar fi o cruzime din partea mea s-o părăsesc. La urma urmei, nu s-a omorât niciodată după rudele ei, nu-i aşa, şi nici ele după ea? Vă
avea pe dumneavoastră, pe mine şi pe nimeni altcineva.
Uneori aveam senzaţia că o cunosc mult mai bine decât oricine. Chiar decât dumneavoastră. De pildă, ştiaţi că
practică jocurile de noroc?
Cred că pe chipul meu se citea uluiala.
— Jocuri de noroc? – am exclamat. Doamna Arliss.
Meg dădu ferm din cap, astfel încât pletele blonde îi fluturară în jurul umerilor.
— Da, da. Cursele de cai. Mă trimitea sa pariez în numele ei. Şi a trebuit să-i promit că n-o să spun nimănui nimic. Mi-a spus că dacă află ai ei, or să ia asta drept un semn că s-a senilizat şi or să-ncerce să obţină o împuternicire legală, 24
împiedicând-o să mai aibă acces la propriii ei bani. Şi să ştiţi că asta era singura ei pasiune adevărată.
— Cel mai adesea câştiga sau pierdea? – am întrebat.
— Cred că nu ieşea-n pierdere, îmi răspunse Meg. Paria sume destul de mari şi presupun că, una peste alta, pierdea un pic mai mult decât câştiga, dar nu mult şi, după cum v-am mai spus, era singura ei plăcere adevărată.
— Mă-ntreb de ce nu mi-a împărtăşit şi mie secretul.
Surprinzător, mă durea mult descoperirea că doamna Arliss n-avusese încredere în mine.
— Spunea că v-aţi face griji la fel ca şi pentru soţul dumneavoastră.
