Adevărul este că până acum nu simţisem mai nimic în afară de oboseală şi dorul aproape patologic de-o baie. Mă
simţeam neîngrijită şi îngălată. Fardul de pe faţă mi se întărise într-o crustă. Ochii mă dureau de parcă cineva mi i-ar fi împins cu degetele. Mă usturau de parcă aş fi avut nisip în ei.
— De ce nu-i acolo nimeni din familie? – mă întrebă Felix.
— Moartea ei i-a luat până la urmă prin surprindere, am zis eu.
O clipă am închis ochii, dar am simţit că dacă cedez tentaţiei, o să adorm pe loc, aşa că m-am sforţat să-i redeschid.
— A paralizat acum trei săptămâni, iar Imogen şi Nigel au venit s-o vadă. Apoi părea c-o să se întremeze în chip miraculos. Avea o uşoara pareză pe partea stângă şi vorbea niţel cam neclar, dar mintea îi mergea absolut normal şi părea să se însănătoşească, aşa că s-au întors amândoi acasă. La urma urmei, ar mai fi putut-o duce aşa ani de zile.
Se mai întâmplă. Iar ei nu puteau rămâne acolo la nesfârşit.
Pe de altă parte, doamna Bodwell, menajera, este extrem de eficientă, ca şi secretara, în felul ei – Meg Randall. Doamna Arliss ţinea foarte mult la ea. Îi plăcea să fie înconjurată de tineri. Apoi ieri după amiază a avut brusc o nouă congestie cerebrală şi nu şi-a mai recăpătat cunoştinţa. A murit azi-9
dimineaţă pe la cinci.
— Această Meg Randall te-a chemat pe tine în loc să
cheme pe cineva din familie, spuse Felix. Mă-ntreb de ce-a procedat aşa.
— Pur şi simplu pentru că eram cea mai la îndemână. Am ajuns acolo în zece minute Dacă i-ar fi chemat pe Imogen sau Nigel, doamna Arliss ar fi putut muri cu mult înainte de sosirea lor. Iar asta-mi aduce aminte de faptul că trebuie să-i sun pe amândoi. Meg a lăsat asta-n grija mea.
— Vrei să spui că ei n-au aflat încă de moartea bătrânei?
— Nu, erau atâtea lucruri de rezolvat şi, într-un fel, dacă
tot murise, nu mi s-a mai părut important, ca să zic aşa.
— Vestea asta o să-i intereseze mult mai mult decât o simplă congestie cerebrală. Se vor năpusti încoace cu iuţeala fulgerului. Ştii cumva cui i-a lăsat moştenire banii?
Am scuturat din cap.
— Cred că nici ei nu ştiu. Ţii minte că-şi modifica testamentul întruna sau pomenea mereu de aceste modificări. Nu ştiu dacă chiar a apucat să le facă. Cred că le aducea în discuţie doar ca să-i sperie. Îi dădeau un teribil sentiment al puterii.
— Poate că ai şi tu ceva pus deoparte, îmi sugeră Felix.
— Nu – i-am spus eu –, mi-a zis că n-o să-mi lase nimic, fiindcă banii se cuvine să rămână în familie şi, în plus, era sigură c-o să mă laşi fără ei. Mi-a spus asta când mi-a dat bijuteriile lui Mary, pe care sigur ţi le aminteşti, fiindcă tu le-ai amanetat într-un moment de neatenţie din partea mea. M-a costat o groază de bani să le recuperez… Am amuţit şi m-am aplecat spre el. Nu de asta ai venit! Nu te-ai mai înfruptat iar din ele!
Mă privi îmbufnat, cu colţurile gurii lăsate în jos.
— Mă crezi în stare de una ca asta? Ultima oară am trecut prin nişte… să zic aşa, greutăţi şi ştiam că n-o să te superi dac-o să-ţi spun mai multe despre situaţia în care nă aflam.
— Nimic nu te-mpiedica să-mi spui totul, din câte ştiu eu, şi asta m-a durut grozav.
Mă supărasem de-adevăratelea. Nu atât pentru faptul că
bijuteriile aveau oarecare valoare, ci pentru că Mary Arliss 10
fusese cea mai bună prietenă a mea din clipa în care ne-am cunoscut, la vârsta de unsprezece ani, în prima zi de şcoală.
Mary fusese unicul copil al soţilor Arliss, venit pe lume când mama ei avea patruzeci de ani, iar tatăl peste cincizeci.
Acesta a murit după numai doi ani, iar Mary a ajuns să fie totul pentru mama ei. Trăia într-o lume a iubirii, prea îngustă şi înăbuşitoare însă pentru un copil, şi şcoala i-a fost un refugiu miraculos, iar prieteniile pe care le-a legat au însemnat foarte mult pentru ea. Cel mai mult părea să se fi legat de mine. M-a luat acasă la ea, unde la început am fost întâmpinată cu vădită rezervă de către doamna Arliss, care vedea în mine o posibilă rivală în sufletul lui Mary. Când însă
Mary a murit de meningită la vârsta de douăzeci de ani, doamna Arliss s-a apropiat de mine ca de cel mai la îndemână lucru cu care ar fi putut-o înlocui pe fiica ei şi, pe măsură ce îmbătrânea, părea să devină mult mai ataşată de mine decât fusese vreodată de nepoata ei Imogen Dale sau de nepotul soţului ei, Nigel Tustin. Bijuteriile lui Mary mi le dăruise într-un an, de ziua mea de naştere, într-un gest exaltat, expresie a faptului că ţinea mult la mine. Iar în câteva zile Felix le amanetase pe toate…
M-am ridicat bâiguind că acum trebuie să fac baie şi, lăsându-l singur, am urcat în camera mea şi m-am dus glonţ
la sertarul măsuţei de toaletă în care-mi ţineam caseta cu bijuterii.
Îl nedreptăţisem cu bănuielile mele. Nu lipsea nimic.
Ba mai mult, pe măsuţa mea de toaletă se afla ceva ce nu fusese acolo când plecasem de-acasă cu o zi înainte, o sticluţă cu Estée Lauder’s Aliage. Privind-o, am oftat resemnată, apoi am râs încetişor, am dat din cap şi, istovită, am început sa mă dezbrac.
Tensiunea acumulată peste noapte mi-a dispărut încet-încet în apa fierbinte şi treptat m-a cuprins o mâhnire adâncă, dar o mâhnire surdă, aproape de vis, în chip ciudat detaşată de trupul inert, cu obrajii pământii, pe care-l lăsasem pe patul din uriaşul dormitor al casei Arliss.
Noaptea pe care am petrecut-o uitându-mă cum se stinge din viaţă Evelyn Arliss îmi părea îndepărtată, învăluită în ceaţă
11
de domeniul neverosimilului. E adevărat, m-am întrebat eu, că-n ceasul din urmă oamenilor nu le vine să creadă în moarte? Erau de făcut atâtea lucruri, lucruri exasperante cum ar fi telefoanele de care promisesem c-o să mă ocup şi care nu trebuiau amânate prea mult. Pesemne că moartea devine reală doar atunci când e la un pas.
Ieşind din cadă şi întinzându-mă după un prosop, am simţit un miros de cafea şi costiţă prăjită. Drăguţ. Felix făcea întotdeauna cafea bună şi aveam poftă de un mic dejun cu ouă şi costiţă, deşi ziua mi-o începeam, de obicei, doar cu o felie de pâine prăjită. Îmbrăcându-mă fără grabă, mi-am pus o fustă verde din pânză şi o bluză de un verde mai deschis, apos nişte mărgele din fildeş de-ale lui Mary, pe-acestea dintr-un impuls de afecţiune pentru doamna Arliss, un gest mărunt menit să-i împace spiritul plecat dintre noi, oriunde s-ar mai afla, în caz că se mai află undeva. Apoi mi-am periat părul aspru, am luat flaconul de Aliage şi am coborât.
Felix era la bucătărie, punea masa cu două tacâmuri. Am aşezat flaconul cu parfum pe masă în faţa lui.
— Nu, mulţumesc, i-am zis.
