Mă privi îmbufnat, cu colţurile gurii lăsate în jos.

— Mă crezi în stare de una ca asta? Ultima oară am trecut prin nişte… să zic aşa, greutăţi şi ştiam că n-o să te superi dac-o să-ţi spun mai multe despre situaţia în care nă aflam.

— Nimic nu te-mpiedica să-mi spui totul, din câte ştiu eu, şi asta m-a durut grozav.

Mă supărasem de-adevăratelea. Nu atât pentru faptul că

bijuteriile aveau oarecare valoare, ci pentru că Mary Arliss 10

fusese cea mai bună prietenă a mea din clipa în care ne-am cunoscut, la vârsta de unsprezece ani, în prima zi de şcoală.

Mary fusese unicul copil al soţilor Arliss, venit pe lume când mama ei avea patruzeci de ani, iar tatăl peste cincizeci.

Acesta a murit după numai doi ani, iar Mary a ajuns să fie totul pentru mama ei. Trăia într-o lume a iubirii, prea îngustă şi înăbuşitoare însă pentru un copil, şi şcoala i-a fost un refugiu miraculos, iar prieteniile pe care le-a legat au însemnat foarte mult pentru ea. Cel mai mult părea să se fi legat de mine. M-a luat acasă la ea, unde la început am fost întâmpinată cu vădită rezervă de către doamna Arliss, care vedea în mine o posibilă rivală în sufletul lui Mary. Când însă

Mary a murit de meningită la vârsta de douăzeci de ani, doamna Arliss s-a apropiat de mine ca de cel mai la îndemână lucru cu care ar fi putut-o înlocui pe fiica ei şi, pe măsură ce îmbătrânea, părea să devină mult mai ataşată de mine decât fusese vreodată de nepoata ei Imogen Dale sau de nepotul soţului ei, Nigel Tustin. Bijuteriile lui Mary mi le dăruise într-un an, de ziua mea de naştere, într-un gest exaltat, expresie a faptului că ţinea mult la mine. Iar în câteva zile Felix le amanetase pe toate…

M-am ridicat bâiguind că acum trebuie să fac baie şi, lăsându-l singur, am urcat în camera mea şi m-am dus glonţ

la sertarul măsuţei de toaletă în care-mi ţineam caseta cu bijuterii.

Îl nedreptăţisem cu bănuielile mele. Nu lipsea nimic.

Ba mai mult, pe măsuţa mea de toaletă se afla ceva ce nu fusese acolo când plecasem de-acasă cu o zi înainte, o sticluţă cu Estée Lauder’s Aliage. Privind-o, am oftat resemnată, apoi am râs încetişor, am dat din cap şi, istovită, am început sa mă dezbrac.

Tensiunea acumulată peste noapte mi-a dispărut încet-încet în apa fierbinte şi treptat m-a cuprins o mâhnire adâncă, dar o mâhnire surdă, aproape de vis, în chip ciudat detaşată de trupul inert, cu obrajii pământii, pe care-l lăsasem pe patul din uriaşul dormitor al casei Arliss.

Noaptea pe care am petrecut-o uitându-mă cum se stinge din viaţă Evelyn Arliss îmi părea îndepărtată, învăluită în ceaţă

11

de domeniul neverosimilului. E adevărat, m-am întrebat eu, că-n ceasul din urmă oamenilor nu le vine să creadă în moarte? Erau de făcut atâtea lucruri, lucruri exasperante cum ar fi telefoanele de care promisesem c-o să mă ocup şi care nu trebuiau amânate prea mult. Pesemne că moartea devine reală doar atunci când e la un pas.

Ieşind din cadă şi întinzându-mă după un prosop, am simţit un miros de cafea şi costiţă prăjită. Drăguţ. Felix făcea întotdeauna cafea bună şi aveam poftă de un mic dejun cu ouă şi costiţă, deşi ziua mi-o începeam, de obicei, doar cu o felie de pâine prăjită. Îmbrăcându-mă fără grabă, mi-am pus o fustă verde din pânză şi o bluză de un verde mai deschis, apos nişte mărgele din fildeş de-ale lui Mary, pe-acestea dintr-un impuls de afecţiune pentru doamna Arliss, un gest mărunt menit să-i împace spiritul plecat dintre noi, oriunde s-ar mai afla, în caz că se mai află undeva. Apoi mi-am periat părul aspru, am luat flaconul de Aliage şi am coborât.

Felix era la bucătărie, punea masa cu două tacâmuri. Am aşezat flaconul cu parfum pe masă în faţa lui.

— Nu, mulţumesc, i-am zis.

Mă privi înspăimântat.

— Dar credeam că-i pe gustul tău. Anume ţi l-am ales.

— Fireşte că-i pe gustul meu – am spus eu –, dar prefer cadouri cu preţul achitat.

— Ştiu – mi-a replicat el parcă făcând concesie vreunei ciudăţenii de-ale mele –, află că l-am achitat

— Puţin probabil, am zis eu.

— Ăsta-i adevărul l-am achitat.

— Nu mă convingi.

Se întoarse spre tigaia în care tocmai spărsese patru ouă.

— Aş vrea să pricep şi eu în sfârşit – îmi spuse el – de ce-mi este de fiecare dată aşa de greu să te fac să mă crezi.

— Fiindcă, pur şi simplu mă minţi atât de des.

M-am aşezat la masă. Una dintre primele descoperiri tulburătoare pe care le făcusem în timpul căsătoriei noastre fusese aceea că Felix e un hoţ de magazin pe cât de convins, pe atât de versat. Nu mi-a luat mult timp să mă conving de acest fapt. La început mi s-a părut ciudat că aproape de 12

fiecare dată când mergeam împreună la cumpărături, ajungeam acasă cu mai multe lucruri decât ţineam minte că

aş fi cumpărat. Adesea, articolele-surpriză erau cadouri pentru mine de obicei costisitoare. Dar eram încă tare îndrăgostită şi oarecum sfioasă cu el, şi un timp am reuşit să

mă amăgesc cu gândul că-i de-a dreptul înduioşătoare maniera lui discretă de a-mi cumpăra aceste lucruri. Dar de fiecare dată ele erau neambalate, ceea ce bătea la ochi, şi într-o zi pur şi simplu l-am surprins vârându-şi un ruj în buzunar în timp ce cumpăram nişte ojă. Mai târziu mi l-a oferit însoţit de un sărut drăgăstos şi am încercat să-mi iau inima-n dinţi şi să-i cer socoteală, dar n-am avut curajul şi o vreme n-am pomenit nimic despre această deplorabilă

apucătură pe care o avea, chibzuind cum să fac să-l vindec de ea. Pentru că, bine-nţeles, eram sigură că pur şi simplu suferă de cleptomanie, care e o boală şi nu un delict adevărat. Dar fiecare ieşire cu el se dovedea a fi o experienţă

cumplită, fiindcă în fiecare zi mă aşteptam să fie prins, iar cadourile pe care le primeam mă făceau să mă simt tăinuitoarea unor bunuri furate, ceea ce, la urma urmei, chiar eram.

După un timp fără să-mi dau seama ce fac, m-am năpustit asupra lui pe nepusă masă şi i-am spus în sfârşit în faţă tot ce ştiam despre el, iar el, blajin, a negat totul.

Pe atunci ştiam deja ce de minciuni îmi turnase, minciuni pe care aproape că i le putusem trece cu vederea, amăgindu-mă cu gândul că trăieşte într-o lume plăsmuită de închipuirea lui şi că o să-l pot ajuta să se dezbare de ea. Dar prin această minciună părea să spună că mă consideră

proastă de-a binelea. Ne-am certat îngrozitor, deznodământul a fost groaznic, cu şuvoaie de lacrimi, cu declaraţii cum că eu sunt singura lui nădejde de a se mai îndrepta vreodată, la care eu am fost sigură că zăresc, un licăr de râs în ochii lui.

Asta s-a întâmplat când îmi revizuisem deja părerea despre cleptomania lui şi începusem să-mi pun întrebări în legătură

cu alte obiceiuri pe care le observasem la el. De pildă, cu felul în care îşi câştiga banii. Îmi spusese că-i inginer civil şi-mi pomenise şi numele firmei pentru care lucra, dar nu-mi 13

dăduse prin minte să-l verific vreodată. Când însă l-am verificat, s-a dovedit că acolo nu auzise nimeni de el. Până la urmă am descoperit că lucrează la o firmă dubioasă, ce se ocupa de vânzarea maşinilor de mâna a doua, al cărei director tocmai era închis pentru fraudă.

Felix puse ibricul cu cafea pe masă şi se-ntoarse la tigaie.

— Chestia aia ţi-am cumpărat-o la Fortnum’s – îmi spuse el –, şi am plătit-o cu bani gheaţă. Dar, dacă vrei, n-ai decât să mi-o azvârli în obraz

Mi-am turnat cafea.

— Chiar dacă ai plătit-o, mă-ntreb cu ce alte mici scumpeturi ai şters-o de-acolo, am zis eu. Am sorbit o gură

de cafea. E foarte bună. Poate-mi mai dă puţină vlagă. Am nevoie.

— Pari extenuată, observă Felix. Chiar trebuie să te-ntorci acolo? Ar fi cazul să pui capul pe pernă.

— Mă tem că trebuie să mă-ntorc. Acuşi o să-mi adun puterile.

Puse ouăle din tigaie în două farfurii cu feliuţe de costiţă şi aşeză una dintre farfurii în dreptul meu.