pe masă sub fereastră. M-am întrebat ce se putea face cu asemenea lucruri. Hainele puteau fi trimise la un magazin de solduri. Mobila putea fi vândută. Dar o broderie neterminată?

Era aruncată la gunoi? Ar fi fost un gest inuman.

— Nu trebuie să hotărăşti totul dintr-o dată – am zis –

decât dacă te grăbeşti să pleci de-aici. Te grăbeşti?

Meg se tolăni pe-o mică sofa elegantă, victoriană, pe care mâinile şi picioarele ei tinere, răşchirate păreau foarte nepotrivite cu aerul impecabil al mobilei.

— Nu ştiu ce să fac, spuse ea. Nici nu mi se pare cinstit să

te gândeşti numai la tine în asemenea momente, dar n-ai cum să n-o faci. Ştiţi că n-am avut intenţia să rămân aici atât de mult. Vreau să zic că de la bun început mi s-a părut o slujbă care nu duce nicăieri. Ce-i drept, foarte uşoară şi bine plătită, iar doamna Arliss s-a purtat frumos cu mine şi am îndrăgit-o. Cu toate astea, era o slujbă destul de monotonă şi lipsită de perspectivă, şi-mi tot făceam socoteala că ar trebui să plec şi să caut ceva mai de viitor. Apoi doamna Arliss îmi spunea ceva ce mă făcea să simt dintr-o dată că depinde întru totul de mine şi, că ar fi o cruzime din partea mea s-o părăsesc. La urma urmei, nu s-a omorât niciodată după rudele ei, nu-i aşa, şi nici ele după ea? Vă

avea pe dumneavoastră, pe mine şi pe nimeni altcineva.

Uneori aveam senzaţia că o cunosc mult mai bine decât oricine. Chiar decât dumneavoastră. De pildă, ştiaţi că

practică jocurile de noroc?

Cred că pe chipul meu se citea uluiala.

— Jocuri de noroc? – am exclamat. Doamna Arliss.

Meg dădu ferm din cap, astfel încât pletele blonde îi fluturară în jurul umerilor.

— Da, da. Cursele de cai. Mă trimitea sa pariez în numele ei. Şi a trebuit să-i promit că n-o să spun nimănui nimic. Mi-a spus că dacă află ai ei, or să ia asta drept un semn că s-a senilizat şi or să-ncerce să obţină o împuternicire legală, 24

împiedicând-o să mai aibă acces la propriii ei bani. Şi să ştiţi că asta era singura ei pasiune adevărată.

— Cel mai adesea câştiga sau pierdea? – am întrebat.

— Cred că nu ieşea-n pierdere, îmi răspunse Meg. Paria sume destul de mari şi presupun că, una peste alta, pierdea un pic mai mult decât câştiga, dar nu mult şi, după cum v-am mai spus, era singura ei plăcere adevărată.

— Mă-ntreb de ce nu mi-a împărtăşit şi mie secretul.

Surprinzător, mă durea mult descoperirea că doamna Arliss n-avusese încredere în mine.

— Spunea că v-aţi face griji la fel ca şi pentru soţul dumneavoastră.

Meg căscă cu poftă, îngropându-şi capul într-o perniţă.

— Doamne, ce obosită sunt, mormăi ea. Cred că-n viaţa mea n-am mai fost aşa de obosită.

Apoi întoarse capul şi se uită din nou la mine.

— Nimeni nu discută despre soţul dumneavoastră, îmi spuse ea. Ce-i cu el?

— Păi, în unele privinţe, e greu să trăieşti cu o asemenea persoană.

— Ştiţi, cum aduce omul vorba de el, cum îi apucă pe toţi muţenia…

Sună telefonul.

Meg sări în sus de pe canapea. Ea era cea care răspundea la telefon în această casă. Se prezentă, apoi spuse:

— E aici doamna Freer. Mai bine vorbiţi cu ea.

După care întinse telefonul. M-am sculat şi l-am luat în mână.

— Da? – am făcut eu.

— Virginia? Aici Patrick, răsună glasul plăcut, de tenor, al lui Patrick Huddleston. Adineauri am aflat de la Imogen că

doamna Arliss a murit astă-noapte. Am sunat să văd dacă vă

pot ajuta cu ceva.

— Nu ştiu, i-am răspuns. Nici nu ştiu ce trebuie făcut.

Doctorul Wickham a zis c-o să ia el legătura cu pompele funebre şi bănuiesc că… ei bine, or să se ocupe ei de toate.

Rămân aici până sosesc Imogen şi Nigel. Amândoi mi-au zis că vor veni în după-amiaza asta.

25

— În după-amiaza asta? Poate că atunci ar trebui să vin şi eu. Doar dacă nu vă pot fi de-ajutor de pe-acum. Eşti sigură

că nu vă pot ajuta cu nimic?

— Avem de făcut altceva decât să aşteptăm?

— Cred că nu, dar dacă-ţi vine vreo idee…

Făcu o pauză.

— Doamna Arliss a fost o prietenă veche… vreau să zic c-a fost o prietenă bună de-a tatălui meu… şi aş vrea să vă ajut cu tot ce pot. Dacă ai nevoie de mine, mă găseşti la birou toată dimineaţa, după-amiază vin eu acolo.

— Mulţumesc.

— Cum se descurcă Meg?

— Dacă stăm să ne gândim, destul de bine.

— E atât de tânără. Mă bucur că nu-i singură acolo, chiar dacă, bine-nţeles, îi are şi pe soţii Bodwell. Oameni cumsecade, pe care te poţi bizui, aş zice. Ei, nu uita să mă

cauţi, dacă aveţi nevoie de ceva.

Închise telefonul.