Ascultă tot ce i-am spus despre moartea mătuşii sale fără
a mă întrerupe, apoi, îngândurat, făcu „Ei, ei“.
O clipă am crezut că asta-i tot ce are de gând să-mi spună, 19
îl şi vedeam netezindu-şi părul rar căzut pe frunte.
Apoi, ca şi Imogen, spuse:
— E mai bine aşa, când totu-i zis şi făcut, deşi pierderea ei este, fireşte, o lovitură grea. Moartea vine de fiecare dată ca o lovitură, chiar când te aştepţi la ea. Îmi pare aşa de bine c-ai fost lângă ea, Virginia. Îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut.
Îţi sunt cât se poate de recunoscător. Sunt sigur că şi Imogen îţi e recunoscătoare. Pornesc la drum cu maşina şi sper să ne vedem în această după-amiază. Acum, din păcate, am o întâlnire la care nu pot renunța, deşi mă tem c-o să-mi fie destul de greu să mă concentrez asupra ei. Da, hotărât lucru, moartea e o lovitură.
Asta fu totul. Închise telefonul. Am pus receptorul în furcă
şi, privind în jur, l-am zărit pe Felix stând în uşă şi ascultându-mi convorbirile.
— E o treabă groaznică să fii nevoit să dai veşti proaste, observă el. S-a lăsat cu jale mare?
— Nu tocmai, am răspuns.
— Când o să mor eu, nimeni n-o să plângă la înmormântarea mea, spuse el. N-o să-i pese nimănui. Tu, bine-nţeles, nici n-o să vii.
— Vrei să vin? – l-am întrebat. N-aş vrea să te dezamăgesc într-un asemenea moment.
— Bine-nţeles că eşti invitata mea, dar ştiu că n-o să te arăţi. Ştii ce deprimant e să ai această certitudine? La urma urmei, am avut momente când ne-am simţit bine împreună, nu?
Uneori punea această placă pe care nu i-o toleram niciodată. M-am ridicat în picioare.
— Dacă nu păţeşti vreun accident cu una din maşinile tale furate, nu s-ar zice câtuşi de puţin că ai şanse să mori multă
vreme de-acum încolo, i-am spus eu. S-ar putea foarte bine să ţi-o iau înainte. Acum plec. Nu ştiu când o să revin.
Bănuiesc că te-ntorci la Londra.
— Nu vrei să mai rămân?
— Nu-mi pasă ce-ai de gând să faci, dar n-ai de ce să mai rămâi.
— În afară de faptul că-mi face plăcere să te mai văd din 20
când în când. Numai că tu mă deteşti. Când sunt departe de tine, uit de fiecare dată cât de mult mă urăşti. Trebuie să am în faţa ochilor privirea ta ca să-mi aduc aminte.
— E mult spus că te urăsc, am ripostat eu. Am încercat, dar n-am reuşit. Adevărul e că pentru o femeie foarte bogată
ai fi un soţ excelent. Eşti un tip gospodar, paşnic, tandru şi dacă ai avea o grămadă de bani, chiar ai putea-nvăţa ce-i cinstea. Te-ai putea gândi că merită osteneala şi ai putea-o face foarte fericită pe femeia aceea.
— E clar că mă urăşti, de vreme ce poţi spune una ca asta, zise el. Fie, când te-ntorci, n-o să mai fiu aici.
Întinse mâna după pardesiul pe care-l agăţasem în antreu şi mă ajută să-l îmbrac. Îi acest timp mă sărută cu gingăşie pe ceafă.
— Să ştii că am plătit parfumul ăla, îmi spuse el. Mă
bucur că-l păstrezi.
Cel mai întristător era faptul că uneori mai spunea şi adevărul. Aşa că niciodată nu ştiai în ce ape se scaldă.
CAPITOLUL DOI
Doamna Arliss trăise într-o casă mare, construită la vremea ei la ţară, dar împresurată în ultimii treizeci de ani de suburbiile Allingfordului. Cu toate astea, păstra aerul de intimitate pe care i-l imprimau grădina întinsă şi perdeaua de fagi înalţi, ce o separau de celelalte case. Avea o alee lungă, străjuită de rododendroni pe care acum străluceau ciorchinii de flori stacojii, un pâlc de pomi înalţi ce adumbreau o pajişte înclinată, o grădină alpină complicată şi un lung hotar convenţional, ornamental.
În ultimul an grădina fusese foarte bine îngrijită de către Jim Bodwell, soţul harnicei menajere a doamnei Arliss. Tot el condusese Rolls Royce-ul acesteia şi se ocupase de alte 21
treburi pe lângă casă. Când am intrat cu maşina pe poartă, era, ca de obicei, în grădină, săpa hotarul.
Zărindu-mă, se îndreptă de şale şi se apropie de mine. Era un bărbat înalt, uscăţiv, ca la vreo cincizeci de ani, cu o faţă
tuciurie, osoasă şi ochii de un cenuşiu deschis. După ce-mi deschise portiera, rămase proptit în sapă. Ca de obicei, avea o expresie de extraordinară reţinere.
— Trist, nu? – mă-ntrebă el. Dar toţi ajungem acolo. Nu ştiu dacă chiar se cade să fiu acum aici, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, dar n-am altceva de făcut în casă şi-apoi, dacă laşi din mână o grădină, ajungi să regreţi asta luni de zile. Iar munca te mai face să şi uiţi de necazuri. Bănuiesc că
acum or să vândă casa.
Spuse asta pe un ton întrebător. M-am gândit că pentru el şi nevastă-sa moartea doamnei Arliss însemna în primul rând pierderea slujbei.
— Nu ştiu, i-am răspuns. Azi după-amiază sosesc domnişoara Dale şi domnul Tustin. Nu cred că vor lua o hotărâre pripită.
— Dar nu vor păstra această casă, nu-i aşa? Amândoi au casele lor şi-o casă ca asta nu-i chiar pe placul oricui. E prea mare şi prea demodată în ziua de azi, deşi nevastă-mea şi cu mine am fost fericiţi aici. Dar acum, mai mult ca sigur, va fi împărţită în apartamente sau transformată într-un azil de bătrâni, sau aşa ceva, şi nu va mai fi nevoie de noi, oricine ar fi noii locatari.
