— Nu, mă tem că trebuie să-ţi dau o veste proastă, am spus eu.
De fapt, nu eram deloc sigură că vestea pe care urma să i-o dau e chiar aşa de proastă pentru ea. N-am băgat de seamă
să moară de dragul mătuşă-si.
— Ieri după amiază doamna Arliss a avut un nou atac de apoplexie şi a murit în zori. Doctorul Wickham a sosit îndată
după atac. A spus că n-are niciun rost s-o ducem la spital, că
nu mai e nimic de făcut. Am fost lângă ea când a murit. Te-aş fi anunţat mai devreme, dar păreau să fie atâtea de făcut şi n-aveai cum să ne ajuţi. Cred că n-a suferit deloc. N-a apucat să-şi mai recapete cunoştinţa.
La celălalt capăt al firului se aşternu liniştea, apoi am auzit ceva ce aducea cu un răsuflat prelung
— Biata bătrânică, spuse Imogen cu glasul de-acum treaz, dar cât se poate de liniştit. Într-un fel, e mai bine aşa, nu?
Vreau să zic că după primul atac n-a mai fost deloc cea de până atunci. Iar ea era aşa de mândră şi de independentă, faptul că ajunsese neputincioasă trebuie c-a mâhnit-o îngrozitor. Îmi pare bine c-ai fost alături de ea. Cu toţii îţi suntem foarte îndatoraţi pentru felul în care ai avut grijă de ea în anii aceştia din urmă. Nigel a aflat?
— Încă nu. Să-l sun eu sau îl suni tu?
— Vrei să-l suni tu? Mi-ai face un mare serviciu. Am atâtea griji pe cap. Bănuiesc că s-ar cuveni să mă duc, să ajung la timp măcar la înmormântare. Când o-ngroapă?
— Nu s-a stabilit încă nimic, fireşte.
Mă întrebam ce griji legate de moartea mătuşii sale o fi având Imogen pe cap.
— Tu şi Nigel sunteţi cei care trebuie să hotărâţi asta.
— Asta aş lăsa-o mai degrabă în grija ta. Te pricepi mult mai bine decât mine la chestiuni din astea, iar lui Nigel nu-i place să dea piept cu ceva ce i-ar încurca socotelile de zi cu 17
zi. Aşa că fii scumpă, Virginia, şi ocupă-te tu, te rog. Dar dacă vrei, o să-l sun pe Paul.
Paul era un nepot de-ai lui Imogen, singurul nepot de-al doilea al doamnei Arliss.
— Şi te-ai gândit să iei legătura şi cu Patrick? — urmă
Imogen. Când o să afle, poate c-o să ia asupra lui toate formalităţile.
Patrick Huddleston fusese avocatul doamnei Arliss, unul dintre membrii firmei Huddleston, Huddleston şi Weekes, din Allingford, care se ocupase timp de patruzeci de ani de afacerile doamnei Arliss şi ale soţului ei.
— N-ar fi bine să iei legătura cu ei? — am întrebat-o. La urma urmei, eu nu fac parte din familie. Şi-ar putea pune întrebarea de ce-mi iau atâtea sarcini asupra mea.
— Dar tu eşti la faţa locului. Totuşi, dacă zici că asta-i părerea ta, o să-l sun eu. Şi-o să vin azi după-amiază. Pot locui în casă? Presupun că soţii Bodwell se mai ocupă de gospodărie. Dacă nu, o să trag la un hotel.
— Se ocupă cu toată priceperea.
Ştiam că dacă există cel mai mic risc de-a fi nevoită să
ajute cu ceva în casă, chiar şi într-un moment de criză, Imogen, s-ar duce glonţ la hotel. Dar asta nu conta. Ba chiar era cel mai bine pentru toată lumea dacă proceda aşa.
— La fel şi Meg Randall, am adăugat. Biata fată, cred că-i prima oară când are de-a face cu moartea. E zguduită de cele întâmplate, dar până acum a ţinut fruntea sus.
— A, da, Meg. Uitasem de ea. N-o să mai fie nevoie de ea, nu-i aşa? Ştii cumva, are un cămin în care să se-ntoarcă
până-si găseşte o altă slujbă?
— Nu ştiu. Dar nu crezi că ar mai putea rămâne acolo o vreme? I-ar putea da o mână de ajutor lui Patrick, când o să
se ajungă la ordonarea afacerilor doamnei Arliss.
— Nu mă gândisem la asta. Poate. Deşi nu cred să aibă
nişte afaceri al naibii de încâlcite. Ei bine, îţi mulţumesc că
m-ai sunat, Virginia, şi sosesc azi după-amiază, n-aş putea spune la ce oră. O să te găsesc acolo, da?
— Bănuiesc că da.
Am pus receptorul în furcă, am aşteptat o clipă, apoi am 18
format numărul de la birou al lui Nigel Tustin.
Era fiul singurei surori a domnului Arliss, şi, deşi nu fusese consângeanul doamnei Arliss, aceasta îl tratase întotdeauna ca pe propriul ei nepot. Ţinuse la el destul de mult şi se purtase cu el cu mai multă bunăvoinţă decât îi arătase vreodată lui Imogen, al cărei mod de viaţă nu-l aprobase. Totuşi, nu rezistase tentaţiei de-a o aduce în prim plan pe Imogen ori de câte pri avusese sentimentul că Nigel manifestă un interes exagerat cu privire la modul în care o să-şi întocmească testamentul. Refuzase dintotdeauna ideea de a-i împăca, spunându-le pur şi simplu c-o să-mpartă
moştenirea în două părţi egale. Fiecare dintre ei fusese pe rând favoritul căruia urma să-i lase totul. Dar între timp favoritul o supăra într un fel sau altul şi-atunci avea loc modificarea testamentului. N-aveam idee cum stăteau lucrurile în prezent, care dintre ei urma să-i moştenească
averea. Mi-am zis că orice s-ar întâmpla, tot vor exista amărăciune, învrăjbire, poate chiar ameninţări privitoare la contestarea testamentului, dacă Patrick Huddleston nu va reuşi să-i strunească ferm pe amândoi.
Nigel îmi răspunse prompt la telefon. Era membrul unei firme de arhitecţi din Oxford şi locuia într-o căsuţă în stil georgian, înconjurat de mobilier georgian, într-un sat uitat la numai câteva mile de oraş. Cu toate astea n-ar fi semnat niciodată proiectul unei case care să nu fie compusă din forme curioase, albe, dreptunghiulare, îmbinate-n chip bizar, cu pereţi întregi făcuţi din sticlă. Era un bărbat mai curând corpolent la cei cincizeci şi cinci de ani ai săi, cu o situaţie destul de prosperă, veşnic scos ca din cutie, cu păr negru şi un început de chelie pe fruntea-i înaltă, netedă, cu obrajii prelungi, dolofani, cu mişcări oarecum greoaie. Era genul de burlac care poate intra oricând în graţiile unei menajere rămasă văduvă la o vârstă respectabilă, tratând-o cu mare respect şi generozitate, vizând în ultimă instanţă un maximum de confort pentru sine.
