— Nu tocmai, am răspuns.

— Când o să mor eu, nimeni n-o să plângă la înmormântarea mea, spuse el. N-o să-i pese nimănui. Tu, bine-nţeles, nici n-o să vii.

— Vrei să vin? – l-am întrebat. N-aş vrea să te dezamăgesc într-un asemenea moment.

— Bine-nţeles că eşti invitata mea, dar ştiu că n-o să te arăţi. Ştii ce deprimant e să ai această certitudine? La urma urmei, am avut momente când ne-am simţit bine împreună, nu?

Uneori punea această placă pe care nu i-o toleram niciodată. M-am ridicat în picioare.

— Dacă nu păţeşti vreun accident cu una din maşinile tale furate, nu s-ar zice câtuşi de puţin că ai şanse să mori multă

vreme de-acum încolo, i-am spus eu. S-ar putea foarte bine să ţi-o iau înainte. Acum plec. Nu ştiu când o să revin.

Bănuiesc că te-ntorci la Londra.

— Nu vrei să mai rămân?

— Nu-mi pasă ce-ai de gând să faci, dar n-ai de ce să mai rămâi.

— În afară de faptul că-mi face plăcere să te mai văd din 20

când în când. Numai că tu mă deteşti. Când sunt departe de tine, uit de fiecare dată cât de mult mă urăşti. Trebuie să am în faţa ochilor privirea ta ca să-mi aduc aminte.

— E mult spus că te urăsc, am ripostat eu. Am încercat, dar n-am reuşit. Adevărul e că pentru o femeie foarte bogată

ai fi un soţ excelent. Eşti un tip gospodar, paşnic, tandru şi dacă ai avea o grămadă de bani, chiar ai putea-nvăţa ce-i cinstea. Te-ai putea gândi că merită osteneala şi ai putea-o face foarte fericită pe femeia aceea.

— E clar că mă urăşti, de vreme ce poţi spune una ca asta, zise el. Fie, când te-ntorci, n-o să mai fiu aici.

Întinse mâna după pardesiul pe care-l agăţasem în antreu şi mă ajută să-l îmbrac. Îi acest timp mă sărută cu gingăşie pe ceafă.

— Să ştii că am plătit parfumul ăla, îmi spuse el. Mă

bucur că-l păstrezi.

Cel mai întristător era faptul că uneori mai spunea şi adevărul. Aşa că niciodată nu ştiai în ce ape se scaldă.

CAPITOLUL DOI

Doamna Arliss trăise într-o casă mare, construită la vremea ei la ţară, dar împresurată în ultimii treizeci de ani de suburbiile Allingfordului. Cu toate astea, păstra aerul de intimitate pe care i-l imprimau grădina întinsă şi perdeaua de fagi înalţi, ce o separau de celelalte case. Avea o alee lungă, străjuită de rododendroni pe care acum străluceau ciorchinii de flori stacojii, un pâlc de pomi înalţi ce adumbreau o pajişte înclinată, o grădină alpină complicată şi un lung hotar convenţional, ornamental.

În ultimul an grădina fusese foarte bine îngrijită de către Jim Bodwell, soţul harnicei menajere a doamnei Arliss. Tot el condusese Rolls Royce-ul acesteia şi se ocupase de alte 21

treburi pe lângă casă. Când am intrat cu maşina pe poartă, era, ca de obicei, în grădină, săpa hotarul.

Zărindu-mă, se îndreptă de şale şi se apropie de mine. Era un bărbat înalt, uscăţiv, ca la vreo cincizeci de ani, cu o faţă

tuciurie, osoasă şi ochii de un cenuşiu deschis. După ce-mi deschise portiera, rămase proptit în sapă. Ca de obicei, avea o expresie de extraordinară reţinere.

— Trist, nu? – mă-ntrebă el. Dar toţi ajungem acolo. Nu ştiu dacă chiar se cade să fiu acum aici, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, dar n-am altceva de făcut în casă şi-apoi, dacă laşi din mână o grădină, ajungi să regreţi asta luni de zile. Iar munca te mai face să şi uiţi de necazuri. Bănuiesc că

acum or să vândă casa.

Spuse asta pe un ton întrebător. M-am gândit că pentru el şi nevastă-sa moartea doamnei Arliss însemna în primul rând pierderea slujbei.

— Nu ştiu, i-am răspuns. Azi după-amiază sosesc domnişoara Dale şi domnul Tustin. Nu cred că vor lua o hotărâre pripită.

— Dar nu vor păstra această casă, nu-i aşa? Amândoi au casele lor şi-o casă ca asta nu-i chiar pe placul oricui. E prea mare şi prea demodată în ziua de azi, deşi nevastă-mea şi cu mine am fost fericiţi aici. Dar acum, mai mult ca sigur, va fi împărţită în apartamente sau transformată într-un azil de bătrâni, sau aşa ceva, şi nu va mai fi nevoie de noi, oricine ar fi noii locatari.

— N-o să vă fie deloc greu să găsiţi o altă slujbă, i-am zis eu. Un grădinar bun şi o menajeră bună valorează cât greutatea lor în aur. Şi ştiu că veţi primi referinţe excelente.

— Asta mă-ntrebam şi eu, spuse el. Cine-o să ni le mai dea acum că doamna Arliss a răposat? Vreţi să spuneţi că

domnişoara Dale? Sau domnul Tustin? Niciunul din ei nu ne cunoaşte cu adevărat.

— Amândoi ştiu ce părere avea doamna Arliss despre dumneavoastră şi asta le ajunge. N-aveţi de ce să vă faceţi griji.

Am pornit spre casă. Era construită din cărămidă roşu-închis, din aceea neaspectuoasă, care nu se alterează, cu 22

iederă de un verde-închis acoperind ici-colo zidurile. Colţurile acoperişului se terminau cu câte un foişor, iar zidurile erau străpunse de rânduri de geamuri-ghilotină înalte, cu aspect de ferestre oarbe. Era o clădire deloc atrăgătoare, care eşuase în încercarea ei de-a fi impunătoare.

Când am urcat treptele de la intrare, uşa era deschisă şi-n uşă stătea Meg Randall

— V-am văzut venind, îmi spuse ea, Sunt aşa de bucuroasă că v-aţi întors. Eu… mie nu-mi place să stau singură aici. Poate că-i o prostie ce spun, dar asta e.

Era palidă şi extrem de încordată, întotdeauna era palidă, însă de obicei tenul ei curat şi ochii gravi, albaştri aveau un aer sănătos, care le dădea oarece strălucire. Aceasta pierise însă în ceasurile atât de solicitante ale nopţii. Era mărunţică, subţire şi mai curând delicată, cu părul blond căzându-i drept până pe umeri, şi era îmbrăcată la fel ca în timpul nopţii, cu o cămaşă albastră, blugi asortaţi şi sandale.

— Dar nu eşti singură aici, i-am spus eu scoţându-mi pardesiul. E şi doamna Bodwell.

— Da, dar nu pot sta de vorbă cu dânsa, răspunse Meg. A dispărut în bucătărie şi, în afară de faptul că mi-a servit ceva la micul dejun, s-ar zice că vrea să fie singură. Bine-nţeles că

niciodată n-a vorbit prea mult. Doamna Arliss zicea că una dintre însuşirile ei excelente este faptul că nu simte nevoia unei porţii zilnice de bârfă, ca parte a salariului ei. Dar de când aţi plecat dumneavoastră şi doctorul Wickham, peste casă s-a aşternut o linişte care – ah, de ce să nu recunosc –

mă sperie. Îmi tot zic că-i o prostie, dar asta nu schimbă

nimic.

— Cred că soţii Bodwell îşi fac griji în legătură cu viitorul lor, am zis eu. Dar bine-nţeles că un cuplu ca ei va găsi imediat o altă slujbă.

— Mă-ntreb ce-o să se-ntâmple cu mine, spuse Meg.

Se îndreptă spre uşa salonaşului pe care doamna Arliss îl preferase de departe sufrageriei spaţioase, convenţionale. Am urmat-o păşind printre ochiurile de culori strălucitoare de pe pardoseala de faianţă lustruită, ochiuri ce se revărsau printre vitraliile unei ferestre de la mezanin.

23

Aşezându-mă pe unul dintre scaunele joase, tapiţat cu catifea, în locul unde-i plăcea doamnei Arliss să şadă lucrând la câte o broderie, am văzut una din acestea, o natură

moartă cu un degetar de aur şi o pereche de ochelari rămasă