— Deci te ţii tot de escrocheriile cu maşini la mâna a doua.
Se încruntă.
— Escrocherii e un cuvânt scârbos. Suntem o firmă care activează în strictă legalitate.
— Vrei să spui că nu cumperi rable care au fost buşite, ca să le schimbi apoi numerele matricole şi tot ce mai trebuie unor maşini furate şi că n-o duci excelent de pe urma vânzării lor? Am crezut că-i o treabă mult prea rentabilă ca să renunţi vreodată la ea.
Mă contrazise clătinând din cap.
— Mi-a venit mintea la cap la bătrâneţe. Nu-mi place să
mai risc.
— Aş vrea să te pot crede.
— Dar ţi-e peste putinţa. Nu-ţi pasă câtuşi de puţin.
— Poate că nu foarte mult, deoarece adevărul este că pur şi simplu n-am încredere-n tine.
Oftă.
— Ştii că te-ai făcut o dură, Virginia? Aproape o scorpie.
Asta nu-i bine. Şi o să fie din ce în ce mai rău pe măsură ce-o să-mbătrâneşti, dacă n-o să fii atentă, mă crezi? De vină-i, poate, şi singurătatea. Îmi închipui că trăieşti singură.
— Cât se poate de singură, am zis. Dar tu?
— Mai mult sau mai puţin.
— Tot la vechea ta adresă din strada Little Carbery?
— Da, tot acolo sunt. M-am legat sufleteşte de locul ăla şi nu mi-ar fi greu să plătesc mai mult în altă parte, dar nu m-aş simţi deloc mai bine. Ar trebui să-mi faci o vizită într-o zi.
Am făcut unele îmbunătăţiri, am redecorat interiorul – am făcut aproape totul de unul singur –, am schimbat perdelele şi aşa mai departe. E chiar drăguţ.
Mi-am mai turnat nişte cafea. Îmi făcea bine. Scăpasem de senzaţia că am nisip în ochi şi mintea mi se limpezise. Iar ouăle cu costiţă îmi astâmpărau foamea nervoasă care mă
chinuise de la întoarcerea mea acasă. Îi eram oarecum recunoscătoare lui Felix întotdeauna a fost un familist minunat, priceput la gătit, mereu gata să dea o mână de ajutor.
Am luat flaconul de Aliage de pe masă.
15
— Fie, îţi mulţumesc pentru asta, am zis. Îmi pare rău c-am făcut atâta caz.
Păru sincer încântat.
— Îl primeşti?
— Da.
De fapt, n-aveam de gând să-l păstrez. L-aş fi putut oferi lesne drept cadou de Crăciun unei persoane care să n-aibă
temeri legate de provenienţa lui. Dar nu câştigam nimic dacă-i spuneam asta şi-l jigneam. Nu-l făceam nici mai bun, nici mai rău decât era.
— Mă apuc să dau telefoanele alea, am urmat eu după ce mi-am terminat cafeaua. O să-ncep cu Imogen. La ora asta ar fi cazul să se scoale. Nu prea are obiceiul să se dea jos din pat devreme, însă cred că măcar e trează. Bănuiesc că pe Nigel o să-l găsesc la birou îţi mulţumesc pentru micul dejun
– m-am sculat eu de la masă. Ai fi o comoară de soţ dacă ar putea omul avea încredere-n tine.
Am ieşit din bucătărie, m-am întors în camera de zi, am format numărul lui Imogen Dale şi m-am instalat într-un colţ
al canapelei pentru ceea ce mi-am zis eu că are şanse să se transforme într-o conversaţie lungă.
Imogen locuia în Hampstead, într-o căsuţă în stilul Regency. Era necăsătorită, preferând să întreţină cu bărbaţii relaţii mai puţin angajate decât cele impuse de mariaj.
Femeie frumoasă foc, înaltă, robustă, clocotind de vigoare, fiica surorii mai tinere a doamnei Arliss, Imogen era aproape de vârsta mea. Avea părul negru, des, obrajii veşnic îmbujoraţi, un nas drept, arogant şi o guriţă frumos conturată. Ochii îi erau negri, mari şi strălucitori, însă un pic inexpresivi şi nu era deloc uşor să ghiceşti ce se petrece în spatele lor. Făcea brusc pasiune pentru câte ceva, începând cu călăritul pe ponei şi argintăria şi terminând cu politica conservatorilor, le declara unica ei plăcere, până la sfârşitul vieţii, dar renunţa la ele cu aceeaşi iuţeală cu care-şi schimba iubiţii.
Glasul cu care-şi spuse numele răsuna în receptor răguşit şi somnoros.
— Imogen, aici Virginia, am răspuns eu. Sper că nu te-am 16
trezit din somn, dar e vorba de ceva important.
— Nu-ţi fă griji, veni răspunsul ei însoţit de un căscat.
Sunt încă în pat. Stau foarte confortabil. Am telefonul lângă
mine. Ce s-a întâmplat? Vii în oraş? Luăm prânzul împreună?
