140

Sergentul îmi zâmbi atât de voios, încât părea că-i de-a dreptul încântat să mă revadă. Domnul Chance mă salută

ursuz. Intră târşâindu-şi picioarele. Lăsa impresia că, după

el, n-are niciun rost să se grăbească într-o chestiune absolut neînsemnată.

I-am condus pe cei doi în salon, unde Felix părea să fi adormit întins pe canapea, în realitate, doar închisese ochii, şi de-ndată ce detectivii intrară în cameră, ochii i se deschiseră strălucitori, şireţi şi oarecum pregătiţi pentru interogatoriul care avea să urmeze. Sări în picioare, îi pofti pe cei doi oaspeţi să ia loc şi-i întrebă dacă nu li se pare că-i prea devreme ca să le ofere ceva de băut. Refuzară să fie serviţi cu băutură, însă dădură curs invitaţiei de-a lua loc pe scaune, deşi domnul Chance păru s-o facă în silă, parcă

expunându-se riscului de-a stabili, în acest fel, o relaţie socială, pe care nu şi-o dorea deloc, cu Felix şi cu mine.

— Aş dori să vă pun doar două-trei întrebări, spuse el. N-o să vă răpesc mult timp. Doar cât să verific două-trei lucruri pe care i le-aţi spus azi-dimineaţă sergentului Peabody.

Vreau să ştiu cu exactitate ora la care au plecat soţii Bodwell din Londra după vizita doamnei Freer. Mi-o puteţi spune?

— Cred că i-am spus sergentului că s-a-ntâmplat în jurul orei nouă, răspunse. Felix.

— Sunteţi sigur? Nu v-aţi mai gândit la chestiunea asta?

— Nu, era în jurul orei nouă sau la scurtă vreme după

nouă.

— Nu se poate să fi fost mai devreme?

— A nu, decât cu câteva minute în plus sau în minus.,

— Păcat, spuse domnul Chance pe tonul resemnat al omului obişnuit cu decepţiile în profesia lui. Sunteţi sigur, în continuare?

— Cât se poate de sigur.

— Atunci, se ridică întrebarea de ce au venit aici. V-aţi mai gândit şi la altceva între timp, de la discuţiile de azi-dimineaţă cu sergentul Peabody?

Felix scutură din cap fără cea mai mică ezitare. Avea o expresie afabilă, de om dispus să dea o mână de ajutor.

— Din păcate, niciuna.

141

— Dar i-aţi cunoscut bine.

— Am crezut că-i cunosc.

— Nu v-au sugerat niciodată că au prins cu mâţa-n sac pe cineva de-aici, pentru care ar merita osteneala să se înapoieze, să vadă cu ce s-ar putea alege înainte de-a porni în căutarea unei slujbe noi?

— Nu, răspunse Felix. Dacă asta au făcut, mie în niciun caz nu mi-au spus nimic.

Îmi venea să-l dau de gol. Voiam să-l întreb cum rămâne cu testamentul la a cărui întocmire asistaseră în calitate de martori şi care, probabil, le dăduse prilejul să-l strângă cu uşa pe Patrick. Dar, exact în clipa în care am vrut să deschid gura, mi-am dat seama că niciodată n-auzisem despre testament decât ceea ce-mi spusese Felix şi era foarte posibil ca şi acesta să fie o născocire de-a lui. O născocire destul de complicată, chiar şi pentru el, dar nu adevărul garantat. Şi era clar că pe moment n-avea de gând să pomenească despre testament. Nu ştiam ce motive avea în acest sens, dar îmi dădeam seama că dacă aş scăpa o vorbă, ar fi în stare să mă

contrazică.

— Nu mi-a venit în minte până acum – spuse el cu un aer îngândurat şi sincer dispus să dea o mână de ajutor –, dar dacă tot aţi adus în discuţie această posibilitate, se prea poate să-l fi avut cu ceva la mână pe domnul Tustin. Dar cred că v-aţi gândit şi dumneavoastră la asta.

— Vreţi să spuneţi că-i posibil să-l fi văzut furând miniaturile, spuse domnul Chance.

— Pare posibil, nu? Erau în casă în clipa-n care le-a furat.

— Da, e foarte posibil, încuviinţă domnul Chance, fără să

pară însă deloc entuziasmat. Totuşi, sunt sigur că domnul Tustin nu s-ar fi lăsat în ruptul capului şantajat pentru aşa ceva. Aflase încă înainte de întoarcerea soţilor Bodwell că

miniaturile îi aparţin de drept şi că n-a comis un delict, chiar dacă asta fusese intenţia lui iniţială.

— Dar ştiau soţii Bodwell de treaba asta? – întrebă Felix.

Nu se putea-ntâmpla să vină în speranţa că-i vor stoarce măcar câţiva bănuţi? Ştiau că domnul Tustin e un tip respectabil, genul de om care ţine mult la reputaţia lui. Nu 142

mi-e deloc greu să mi-l imaginez dispus să le cumpere tăcerea cu o sumă infimă.

— Hm. Mda. Bine, păru să mediteze domnul Chance asupra acestei posibilităţi cu o figură impenetrabilă, care nu lăsa să se vadă ce crede. Dar sunteţi sigur că soţii Bodwell n-au plecat din Londra mai devreme de ora nouă?

Felix dădu din cap cu un aer grav.

— Regret că mai mult de-atât nu vă pot fi de ajutor.

Îi conduse pe cei doi poliţişti la uşă. Când se-ntoarse în cameră, l-am întrebat.

— Felix, nu-i aşa că soţii Bodwell nu ţi-au spus nicio vorbuliţă despre faptul că l-au văzut pe Nigel furând miniaturile?

— Nu, răspunse el.

— Atunci de ce-ai încercat aşa, dintr-o dată, să-l înfunzi pe bietul Nigel?

— N-am vrut să fiu chiar atât de mojic. Simţeam că ar trebui să-i servesc, totuşi, cu ceva. Şi nu-i deloc o teorie proastă, nu?

— Bine că măcar n-ai sugerat că el e cel care a omorât-o pe Imogen, deşi n-a lipsit mult s-o faci.

— N-avem certitudinea că nu el a făcut-o, nu-i aşa, chiar dacă încă n-am scos la iveală un posibil mobil? Dar mai are timp să apară.

— Spune-mi, de ce-i domnul Chance aşa de pornit pe ideea de-a te face să spui că soţii Bodwell au plecat din Londra înainte de ora nouă?

— Ah, asta se vede de la o poştă, se-ntinse Felix, în stilul lui, pe canapea. Să ne-nchipuim că aveau la mână pe cineva de-aici, după cum bine ştim, de fapt, că-l aveau pe Huddleston, şi să ne-nchipuim că voiau să stoarcă nişte bani de la el, or, nu-i deloc improbabil că ar fi dat telefon din timp, să se asigure că are banii şi să pună la cale întâlnirea. Şi să

ne-nchipuim că Huddleston le-a dat întâlnire la casa Arliss, a pus mâna pe pistol, i-a împuşcat în maşină de cum au sosit, i-a dus la Deepstead, i-a abandonat şi a aruncat arma. Bine-nţeles că Imogen ar fi trebuit să fie implicată în povestea asta, fiindcă ar fi fost nevoită să-l urmeze pe Huddleston cu 143

maşina lui, să-l ia cu ea după ce el abandona maşina soţilor Bodwell şi să-l aducă acasă. Şi-atunci se prea poate ca el să

se fi speriat de faptul că ea ştie tot ce-a făcut, i-o fi fost teamă