Era o dimineaţă plăcută, învăluită într-o ceaţă subţire, şi 124
iarba jilavă era moale sub picioarele mele. Uitându-mă la casă, m-a încercat ciudata senzaţie că ceva din aspectul ei s-a schimbat de la ultima mea vizită. Dar totul nu era decât o iluzie provocată de ceaţa care o făcea să pară situată mai departe decât de obicei. Cu toate astea, faţada ei deloc arătoasă părea să fi căpătat o înfăţişare nouă, impenetrabilă, o muţenie menită să ascundă cine ştie ce secrete. La urma urmei, casa fusese martoră la tot ce se-ntâmplase cu două
nopţi în urmă. Casele ştiu întotdeauna totul.
Ocolind copacul şi uriaşa groapă din care-i ieşiseră
rădăcinile, am dat nas în nas cu Nigel. Stătea cu mâinile la spate, supraveghind lucrul cu expresia cuiva care simte că
nu se face treabă ca lumea dacă nu stă cu ochii pe lucrători.
— Ah, Virginia – zise el zărindu-mă –, ai auzit, desigur, vestea asta extraordinară despre soţii Bodwell. E dureros şi-nspăimântător ce s-a-ntâmplat. Şi, de bună seamă, are, întrun fel, o legătură cu moartea lui Imogen, deşi nu văd cum. Ai vreo părere în legătură cu asta?
— Doar atât că or fi văzut crima şi au încercat să profite de acest fapt, am răspuns. Aveau năravul şantajului. Însă mai e o chestiune pe care am discutat-o cu Felix azi-dimineaţă.
Mă-ntreb dacă ai vreo idee în privinţa asta. Imogen a fost omorâtă cu vătraiul. Soţii Bodwell au fost împuşcaţi. Dar dacă ucigaşul avea o armă, de ce n-a împuşcat-o pe Imogen?
— Bună întrebare, zise Nigel. La asta nu m-am gândit.
Însă, vorba ta, de ce n-a împuşcat-o? Pot să-ţi spun însă
măcar de unde provenea pistolul. Le-am spus şi poliţiştilor.
Unchiul meu a avut un revolver din primul război mondial şi locul acestuia era în sertarul de jos al biroului din salonaş.
Ţin minte că-l scotea şi mi-l arăta pe când eram copil, deşi în ruptul capului n-ar fi vorbit despre nimic legat de război. Dar arma o păstra ca pe un trofeu şi când a murit, mătuşa Evelyn a păstrat-o în amintirea lui. Asta-nseamnă, bine-nţeles, că ucigaşul soţilor Bodwell trebuie să fie cineva din casă, care ştia unde este ţinut revolverul, nu vreun complice de-al lor din Londra. De fapt – urmă el cu glas scăzut –, acesta este şi unul dintre motivele pentru care am ieşit afară
azi-dimineaţă. M-a îmboldit convingerea că unul dintre cei 125
de-ai casei este ucigaşul Ah, nu exclusiv cei de-ai casei, fiindcă şi Patrick trebuie inclus pe lista suspecţilor. Şi-nţeleg că, din punctul tău de vedere, şi eu mă pot număra printre ei, zise Nigel pufnind într-un râs nervos. Bănuiesc c-ai auzit despre gafa îngrozitoare pe care am comis-o cu miniaturile.
— Că ţi le-ai furat singur? – l-am întrebat. Deci e adevărat?
— Mă tem că-i cât se poate de adevărat? Şi nu-i aşa că nu mă caracterizează deloc gestul ăsta? Adică faptul că am cedat unui asemenea impuls. Unui impuls nesăbuit. Fiindcă a fost curată nesăbuinţă să le fur. La urma urmei, în mod normal, nu sunt un impulsiv, nu? Tu ce zici, sunt?
Cunoşteam puţini oameni care să fie mai puţin impulsivi decât Nigel.
— Hotărât, nu, am răspuns. Dar bănuiesc că toţi avem clipe de slăbiciune.
— Am făcut-o de ciudă, continuă el. Am crezut că i-au fost lăsate lui Imogen şi ea era absolut incapabilă să le aprecieze la justa lor valoare. Ştii că, dincolo de valoarea lor, sunt foarte frumoase. Nici prin gând nu-mi trece să le vând. Pe urmă, după înmormântare, am descoperit că mi-au fost lăsate mie. Cred că-n momentul acela ar fi fost un lucru înţelept din partea mea să recunosc că eu le-am furat. La urma urmei, nu făcusem nimic ilegal. M-a părăsit însă
curajul, şi-n seara aceea, când toată lumea era plecată de-acasă, m-am gândit ce uşor ar fi să le pun la loc. Şi mi-am zis c-o să scap uşor. Dar când am aflat de moartea foţilor Bodwell, am simţit nevoia să spun poliţiei adevărul. Vezi, toată lumea era convinsă că ei sunt cei care le-au furat şi apoi, din cine ştie ce motiv tainic, s-au întors şi le-au adus înapoi, iar asta are o legătură cu uciderea lor. Mi s-a părut, deci, de datoria mea să-mi mărturisesc vina. Foarte umilitoare treabă. M-am simţit al naibii de penibil. Dar acum îmi pare bine c-am trecut şi peste asta şi că mi-am mai uşurat conştiinţa.
— Poliţia m-a întrebat dacă am idee ce i-a adus încoace pe soţii Bodwell, am zis. Le-am spus că n-am.
— La fel le-am spus şi eu. La fel şi Patrick. Şi Paul. Şi Meg.
Îmi închipui că unul dintre noi minte, dar nu ştiu care.
126
— Revolverul pare să trimită la unul dintre voi.
Nigel schiţa un zâmbet în doi peri.
— Să nu uităm că, poate, ar trebui să te avem şi pe tine în vedere, Virginia. Cunoşteai obiceiurile casei destul de bine ca să ştii unde-i ţinut revolverul. Ca să nu mai pomenim de Felix. Azi-dimineaţă Patrick mi-a spus că iar e aici.
— Da, a venit de îndată ce a aflat de uciderea lui Imogen.
— Atunci, deţine vreo informaţie în legătură cu asta?
— Nu, dar îi place să fie mereu în vâltoarea evenimentelor.
E foarte curios din fire. Şi-acum, mă duc să stau de vorbă cu Meg.
— Da, du-te. Biata copilă, e mult prea tânără să fie amestecată într-o poveste atât de cumplită. Nu vreau să zic că tinerii ar fi la fel de sensibili la orori ca vârstnicii. Când îmi amintesc prin ce-am trecut în război, mi se pare că-n zilele acelea m-am purtat uimitor de calm şi imperturbabil.
Mă salută dând scurt din cap şi porni să se preumble pe pajişte.
Am găsit-o pe Meg în bucătărie, spăla apatic o căpăţână de salată. Era mai palidă ca de obicei şi stătea gârbovită
deasupra chiuvetei cu un aer obosit, de parcă ar fi îmbătrânit peste noapte. Când mă auzi intrând, se-ntoarse şi schiţă o umbră de zâmbet.
— Nu-i treaba mea să gătesc, zise ea. Eu sunt secretară.
Dar cineva trebuie s-o facă şi pe asta. Doamna Jones, care o ajuta pe Rita Bodwell la curăţenie, a sunat azi-dimineaţă să
ne anunţe că n-o să-i mai calce piciorul într-o casă unde a fost comisă o crimă. Iar poliţia vrea să rămânem pe loc şi trebuie să mai şi mâncăm. Paul s-a oferit să mă scoată la prânz în oraş, dar acum nu-mi arde să ies. Simt nevoia să
