— Nici asta n-ar fi fost imposibil, răspunse Felix. Din câte-mi amintesc, ţi-am spus că ai fi uimită să afli că ştie să

folosească un pistol, dar, din câte ştiu, de mică a crescut cu un pistol în casă. Sunt unii părinţi care-şi învaţă copiii nişte lucruri extraordinare.

— Oricum, se pare că n-a pus prea mare preţ pe sfatul tău, de a se duce la Londra.

— Nu, şi presupun că nu s-a gândit o clipă să plece. Stând de vorbă cu mine, n-a făcut decât să-şi limpezească, într-un fel, intenţiile. Şi-a dat seama că cel mai mult şi cel mai mult doreşte să-i dea lui Huddleston o şansă de a o convinge de corectitudinea lui. Şi, după cum se prezintă situaţia, se pare c-a reuşit s-o convingă.

Maşina închiriată de Patrick opri la un stop. Felix frână în urma lui. De-acum era întuneric şi nu mai distingeam deloc siluetele celor doi pasageri aflaţi în maşina din faţa noastră, cu excepţia capetelor lor profilându-se la lumina felinarelor de pe stradă. Patrick nu privea deloc în urmă şi nu părea să-şi fi dat seama că-i urmărit. Dacă-şi dăduse cumva seama, asta oricum nu-l deranja.

Când stopul trecu pe verde, porni drept înainte şi Felix îl urmă îndeaproape. L-am întrebat de ce-şi continuă

urmărirea în loc să ne-ntoarcem în strada Ellsworthy, dar nu-mi răspunse şi nu am mai repetat întrebarea. Expresia feţei lui sugera iarăşi o concentrare profundă şi ştiam că

degeaba aş încerca să aflu la ce se gândeşte. Se putea-ntâmpla să nu se gândească la absolut nimic, dar n-ar fi recunoscut asta în ruptul capului. Reduse viteza când Patrick opri în poarta doamnei Arliss, ca să vadă dacă o să

152

intre-n casă împreună cu Meg sau dacă doar o lasă în poartă, credeam eu, însă când cei doi coborâră din maşină

şi-o luară pe jos, pe alee, Felix frână în imediata apropiere a maşinii lui Patrick şi coborî.

— Să mergem – îmi zise în clipa în care am pus piciorul pe trotuar –, a sosit timpul să facem odată ordine-n povestea asta, că dacă nu, Dumnezeu ştie ce-o să se mai întâmple.

— Tu ai de gând să faci ordine? – l-am întrebat.

— De ce nu? – zise el pornind pe alee. De-o bucată de vreme încoa’ am certitudinea că ştiu ce s-a-ntâmplat, dar până acum n-aveam idee cum să abordez situaţia. Dacă aş fi comis o cât de mică greşeală, numai bine l-aş fi avertizat pe ucigaş că ştiu cine e. Şi nu vreau să scape nepedepsit de lege. În mod normal, nu sunt un tip răzbunător din fire, doar mă cunoşti, şi mă-ndoiesc al naibii şi de valoarea pedepsei în sine, dar soţii Bodwell, iartă-mă că mă repet, au fost prietenii mei, şi simt că le sunt dator cu demascarea celui care i a ucis. Odată demascat, poliţia n-are decât să preia cazul.

— Nu crezi c-ar fi mai bine să-l preia din capul locului? – l-am întrebat. Vreau să zic, în caz că ştii ceva ce le-ar putea fi de folos.

Ne-am abătut de pe alee şi am luat-o pe gazon, ocolind copacul prăvălit în drum.

— Am o seamă de avantaje de care ei nu se bucură, ai să

vezi, spuse Felix.

Glasul lui avea o înverşunare care mă lăsă perplexă. Mă-ntrebam dacă chiar s-a gândit la vreun plan ce l-ar demasca pe asasin sau dacă totul ţine de-o şaradă la care va renunţa de-ndată ce vom intra în casă. Tăcurăm, amândoi în timp ce urcam treptele de la intrare şi Felix sună la uşă.

Ne deschise Meg. Din felul în care-i zâmbi Felix, fără urmă

de înverşunare pe chip, mi-am zis că am avut dreptate să

presupun că totul nu-i decât o şaradă în stilul lui.

Întorcându-i zâmbetul, Meg păru să se fâstâcească şi obrajii ei palizi se îmbujorară un pic.

— Vedeţi, până la urmă n-am mai plecat la Londra, zise ea.

Trebuie să vă dau înapoi cheia. Mă simt groaznic, pentru că

aţi fost atât de înţelegător, dar simpla discuţie pe care am 153

avut-o cu dumneavoastră mi-a fost de mare folos, şi, după ce am plecat de la dumneavoastră, mi-am dat treptat seama că, de fapt, nu-i nevoie să fug şi să mă ascund. Nu-mi lipsise decât curajul de-a lămuri situaţia cu Patrick. Aşa că am făcut o lungă plimbare cu autobuzul până când s-a făcut ora de întoarcere a lui Patrick de la birou, după care m-am dus la el acasă şi i-am împărtăşit temerile mele. Şi mi-a explicat totul. Ce minunat! N-ar fi trebuit să-mi fac deloc griji. Mă

simt atât de neroadă că am fost în stare să-l bănuiesc. Dar poftiţi înăuntru şi ascultaţi-i singuri explicaţiile. Tocmai avea de gând să le vorbească şi celorlalţi.

Ne conduse în salon.

Această încăpere mi se păruse dintotdeauna apăsătoare.

Era o încăpere sortită întrunirilor oficiale, între persoane care nu se prea agreau unele pe celelalte. Nimănui nu-i dăduse prin cap să tragă perdelele la loc şi geamurile înalte, dezvelite, erau nişte glaciale dreptunghiuri de smoală ce reflectau în chip straniu lucrurile din încăpere. Putea fi o odaie excelentă pentru conducerea unei anchete, dacă chiar asta avea de gând să facă Felix, dar nu-mi venea să mai cred că intenţionează una ca asta. Părea prietenos şi cuprins de-o uşoară sfială, nu tocmai convins că-i binevenit şi n-avea deloc aerul omului venit ca să incrimineze pe cineva.

În salon se aflau Nigel, Paul şi Patrick. Nigel stătea pe covoraşul din faţa şemineului, cu spatele la vatra goală, Paul se săltă de pe o canapea mică, tare, iar Patrick ţinea cu două

mâini spătarul unui scaun, stând aplecat deasupra lui de parcă s-ar fi aflat la tribună, gata să înceapă o cuvântare, ceea ce, într-adevăr, intenţiona să şi facă. Sosirea noastră îi amână pentru o clipă începerea discursului.

— Doresc să vă fac o mărturisire, zise el. Poate că ar fi trebuit s-o fac mai devreme, dar n-am acordat importanţă

chestiunii în discuţie până când Meg m-a făcut să-nţeleg că

unele dintre acţiunile mele ar putea fi răstălmăcite. Aşa că, dacă n-aveţi nimic împotrivă, o să-i dau drumul. E vorba de ultima dorinţă şi ultimul testament al doamnei Arliss.

Zâmbi auditoriului, vrând parcă să nu fie luat foarte în serios

154

Paul se aşezase între timp la loc, pe canapea, iar Meg lângă

el. Felix se apropiase de una dintre ferestrele înalte şi privea bezna din grădină, cu spatele la cameră. Părea mai curând să-şi studieze imaginea reflectată de geam decât să-l asculte pe Patrick. M-am aşezat pe unul din scăunelele victoriene şi am rămas cu ochii aţintiţi asupra chipului lui Patrick în timp ce vorbea. Nu că mi-ar fi spus mare lucru. Nu se uita la noi ca la nişte prieteni, ci, mai curând, ca la un grup de clienţi pe care nu-i cunoaşte bine, dar pe care e de datoria lui profesională să-i îmbărbăteze.

— Fapt e – zise el cu vocea lui plăcută, sonoră – că doamna Arliss m-a chemat cu câteva zile înainte de moartea ei nu numai ca să-i distrug ultimul testament, ci să-i şi întocmesc unul nou. Unul cu totul extraordinar. La data aceea, desigur, nu ştiam că nu mai are bani de lăsat moştenire şi cred că de-acum nici ea nu mai ştia. S-a apucat să-mi dea instrucţiuni potrivit cărora le lăsa moştenire sume uriaşe unor servitori care o părăsiseră cu ani în urmă. Despre vreo doi dintre ei, întâmplător, ştiam că muriseră. Dacă aceşti bani ar fi fost trecuţi pe numele lor, ar fi fost moşteniţi de rudele lor, de-a căror existenţă doamna Arliss nici n-avea habar. În plus, lăsa o sumă frumoasă pentru înzestrarea unui spital din Allingford, care urma să poarte numele ei, chestie care mi s-a părut bizară în clipa în care mi-a căzut fisa că suma donată

în acest scop era cu mult mai mare decât îmi închipuiam că-i mai rămăsese. Apoi, dorea ca în piaţa oraşului să i se înalţe o statuie soţului ei. Cred că asta mi-a deschis ochii la ce se întâmplă. Sărmana femeie îşi pierduse minţile. Şi, vă daţi seama, a rămas la aprecierea mea cum să procedez într-o problemă atât de lunecoasă. A trebuit să decid foarte rapid ce am de făcut. Să-ncerc s-o conving să renunţe la acest testament pe care părea atât de pornită să-l vadă întocmit?

Să mă-mpotrivesc voinţei ei şi să-i aduc aminte că are rude de care ar trebui să-i pese? Fireşte, acesta a fost primul impuls pe moment. Dar, sincer vorbind, mi-am zis că n-o să

aibă niciun efect. Singurul lucru la care se mai gândea era cum să imortalizeze numele de Arliss în Allingford. Un lucru groaznic de întristător la o femeie care toată viaţa ei a fost 155

atât de sagace şi de realistă.

Tuşi discret, parcă cerându-şi scuze pentru această cădere în sentimentalism.

— Mai aveam şi alternativa de-a o lăsa să semneze testamentul – continuă el –, urmând ca Imogen şi Nigel să-l conteste după moartea ei. Eram sigur că n-ar întâmpina greutăţi în acest sens şi poate că asta ar fi trebuit să şi fac Dar mai aveam la îndemână şi o soluţie mult mai simplă, care avea să scutească pe toată lumea de necazuri. Mi-era foarte simplu să distrug testamentul fără a-i pomeni nimănui nimic. Şi asta am şi făcut. Am făcut-o din prietenie sper să

mă-nţelegeţi. Eu unul n-am urmărit niciun câştig, n-am dorit decât să scutesc familia de un proces plictisitor. Şi niciunul dintre voi n-ar fi trebuit să afle ce s-a-ntâmplat, dacă

doamna Arliss n-ar fi avut inspiraţia să semneze testamentul în prezenţa unor martori şi nu ar fi insistat să fie de faţă şi soţii Bodwell. La data aceea prezenţa lor nu m-a îngrijorat cine ştie ce. Nu ştiam decât că-s nişte servitori excelenţi, habar n-aveam că, în paralel, erau şi şantajişti de meserie.

Dar după moartea doamnei Arliss, când au auzit că