Felix se cufundă în gânduri. Pleoapele i se lăsară până
ochii i se închiseră aproape de tot. Îşi încreţi fruntea înaltă.
Îşi încleştă mâinile şi păru să cadă într-un fel de transă mai uşoară sau cel puţin să uite că nu-i singur. Întreaga atenţie i se concentra asupra unei probleme numai de el ştiută. Dar, brusc, deschise ochii şi privirea lui senină, ochii lui albaştri 131
rămaseră pironiţi asupra mea.
— Am sperat că nu va trebui să mă refer la asta – zise el –, dar ar fi mai bine să mărturisesc că în ceea ce-i priveşte pe soţii Bodwell n-am fost absolut sincer cu tine.
— Mă uluieşti, zău, am zis eu.
— Nu mă lua aşa, aici e vorba despre ceva grav.
Îşi-frecă fruntea cu un gest care-i şterse încreţiturile şi-i aşternu pe chip o mină prietenoasă.
— Eram prieteni, mă-nţelegi. Aveam încredere în ei. Mi-aş
fi băgat mâna-n foc pentru ei. Am fost convins că s-au hotărât să nu mai practice şantajul. Şi mi-au povestit ceva despre Huddleston şi mi-au zis c-ar merita osteneala la o adică, dar amândoi au râs şi prin purtarea lor m-au încredinţat că nici prin gând nu le trece să se folosească de ocazie, că totul nu-i decât o glumă. Din cauza asta nu ţi-am spus nimic până acum. Mi-am zis că n-ar face decât să
complice lucrurile şi să le păteze amintirea. După cum ştii, prietenii înseamnă mult pentru mine şi nu mi-ar plăcea să le fiu necredincios.
Asta nu era ipocrizie. Un prieten, fie el oricum, îi întărea lui Felix convingerea că nu-i chiar aşa de imperfect pe cât recunoştea, în sinea lui, câteodată, că este. Dar n-aveam niciun chef să mă las impresionată de acest aspect.
— Unde vrei să ajungi? – l-am întrebat.
— La ce mi-au spus soţii Bodwell despre Huddleston.
— Ce ţi-au spus?
— Un fleac. Se pare că, după prima congestie cerebrala, doamna Arliss l-a chemat şi l-a pus să întocmească un testament nou…
— L-a pus să distrugă un testament, am intervenit eu.
— Nu, aici e buba, spuse Felix. Ăsta-i lucrul pe care-l ştiau soţii Bodwell. Patrick a întocmit un testament nou acolo pe loc, iar soţii Bodwell au asistat ca martori la semnare. Ăsta-i testamentul pe care el l-a distrus discret, testamentul în care îmi închipui că doamna Arliss i-a lăsat lui Nigel banii şi lui Imogen miniaturile. N-a pomenit ea de faptul că vrea să-i facă dreptate lui Imogen? Şi ştia că miniaturile sunt singurele obiecte de preţ care i-au mai rămas. Dar 132
Huddleston n-avea de unde să ştie asta. El credea că-i plină
de bani şi că mintea ei bătrână a luat-o razna, aşa că dacă o să distrugă acel ultim testament, cel anterior o să rămână
valabil şi doldora aceea de bani îi va reveni lui Imogen, cu care spera să se însoare. O gafă regretabilă şi o totală lipsă
de profesionalism, iată ce l-a adus în puterea soţilor Bodwell.
De aceea a încercat aseară în fel şi chip să afle ce ştiu despre el. Şi mă tem că asta i-a adus aici alaltăseară. În ciuda promisiunilor pe care mi le-au făcut, că se vor îndrepta, au vrut să stoarcă tot ce se putea de la el, înainte de-a purcede spre Scoţia.
— De unde au ştiut că Patrick susţine că doamna Arliss i-a cerut să distrugă un testament şi nu să întocmească unul nou? – l-am întrebat pe Felix.
— Rita l-a auzit spunându-i treaba asta lui Meg încă
dinainte de moartea doamnei Arliss.
— Înţeleg. Da. Deci crezi că au venit până aici ca să ia nişte bani de la Patrick, au aflat, într-un fel, că acesta-i plecat la casa Arliss împreuna cu Imogen, l-au văzut prin uşa de sticlă omorând-o pe Imogen, şi-au zis că pe chestia asta or să se aleagă cu un profit şi mai mare decât îşi propuseseră
iniţial şi au sfârşit prin a fi ucişi. Însă ce rost avea s-o ucidă
Patrick pe femeia cu care avea de gând să se-nsoare? Iată un lucru pe care încă nu mi l-ai spus.
— Ţi-am sugerat o posibilitate. Orgoliul rănit al celui respins.
— Nu cred una ca asta.
— Atunci, de ce n-ar fi orgoliul rănit al lui Imogen? Dacă el a refuzat s-o ia de nevastă fără bani şi atunci ea l-a ameninţat c-o să-i pună pe soţii Bodwell să-l dea-n vileag cu măsluirea dispoziţiilor testamentare, nu se putea-ntâmpla să
se piardă cu firea şi s-o omoare?
CAPITOLUL NOUĂ
Câteva clipe am cumpănit posibilitatea sugerată de Felix.
133
— Nu-i cu neputinţă, am zis după o bucată de vreme.
— Dar nu pari deloc impresionată.
— Nu ştiu. Am sentimentul că nu mai ştiu nimic despre niciunul dintre ei. Acum câteva zile aş fi zis că tot ce s-a-ntâmplat este de neconceput, am spus ridicându-mă în picioare. O să pregătesc ceva de prânz. Din păcate, numai sandvişuri.
— Excelent.
