Paul îşi încleştă pumnii gata să lovească.

— Minciună, minciună, totu-i minciună! – urlă el. N-aveai cum să fii acolo. Ea n-a…

Se opri, dându-şi seama ce era să zică. Apoi se năpusti asupra lui Felix.

Cel care m-a uluit în clipa aceea a fost Nigel. Cred că dacă

n-ar fi intervenit el, Paul l-ar fi ucis pe Felix. Dar deşi ţeapăn, corpolent şi între două vârste, se vedea că odinioară Nigel luase lecţii de autoapărare. Din nefericire, în seara aceea s-a lovit, la spate şi ulterior a făcut o criză gravă de lumbago, dar în momentul acela ţâşni ca un tinerel, îl prinse pe Paul în cravaşă de la spate, smucindu-i bărbia în sus şi dezechilibrându-l, dându-i lui Felix răgazul să plonjeze spre picioarele lui Paul şi să-l placheze. Şi, în timp ce Paul icnea trântit la podea, Nigel îl încălecă şi se lăsă cu toată greutatea pe el, imobilizându-i braţele, iar Patrick, reuşind să arboreze o mină ce voia să arate că asemenea scene sunt absolut normale în saloanele clienţilor săi, se duse să telefoneze la poliţie.

Până la urmă, nu spectacolul lui Felix avea să dovedească

vinovăţia lui Paul, deoarece, la sosirea poliţiei, acesta negă

faptul că atacul asupra lui Felix ar constitui cât de cât o mărturisire. Spuse că pur şi simplu şi-a ieşit din fire auzind acuzaţiile scandaloase ce-i fuseseră aduse. Dar poliţia descoperi pe pantofii lui urme de noroi care nu proveneau de pe aleea casei Arliss şi care coincideau cu noroiul de pe drumul de ţară de la Deepstead, şi avea pete de noroi şi pe 164

pantalonii pe care-i purtase în ziua aceea, şi pe care încercase să-i cureţe, fără prea mare succes, cu un burete.

Oarecum spre dezamăgirea lui, Felix nici măcar nu fu chemat ca martor în instanţă. Se şi văzuse în postura martorului desăvârşit, lucid şi util. Oricum, fără a mai fi nevoie de ajutorul lui, verdictul fu „vinovat“.

O vreme Meg păru tare mâhnită din această pricină şi-l vizită pe Paul la închisoare când i se permise, părând să uite că Patrick a însemnat cândva ceva pentru ea şi transferându-şi afecţiunea asupra lui Paul. N-am crezut însă că aceasta va fi ultima iubire a vieţii ei. Acceptă postul oferit de către Patrick mai demult la firma Huddleston, Huddleston şi Weekes, găsi o garsonieră în Allingford şi curând am început s-o întâlnesc pe ici-pe colo prin oraş, în compania tânărului sergent care-l ajutase pe inspectorul-şef Chance să facă

cercetări în legătură cu crimele. Tânărul mi se părea mai aşezat şi decât Patrick şi decât Paul şi, probabil, se potrivea mult mai bine cu ea, dar încrederea în capacitatea mea de a-i judeca pe alţii mi se zdruncinase şi nu m-aş fi hazardat să-i prezic viitorul.

Felix petrecu la mine noaptea de după arestarea lui Paul şi am stat de poveşti la o cafea cu sandvişuri.

— Nu ştiu de ce nu mi-ai spus adevărul în legătură cu vizita de după-amiază a lui Meg, am zis. De ce nu mi-ai spus c-a venit pentru noroiul de pe pantofii lui Paul şi nu pentru testamentul distrus de Patrick?

— Dar ţi-am spus adevărul, răspunse – Felix. N-a discutat decât despre Huddleston şi testament.

— Vrei să zici că, de fapt, n-a pomenit nimic despre pantofii lui Paul?

— Nicio vorbuliţă. N-ai băgat de seamă că atunci când am zis că mi-ar fi spus aşa ceva era cât pe-aci să mă contrazică?

apoi curiozitatea a făcut-o să tacă. Riscam un pic, dar mi-am zis că pot conta pe ea. Voia să ştie unde vreau să ajung.

— Înţeleg. Şi mai e povestea cu alibiul tău. Poliţiştii n-or să

fie prea încântaţi de versiunea potrivit căreia ţi-ai fi petrecut seara cu soţii Lewis.

— Dar chiar mi-am petrecut-o cu ei.

165

— N-ai venit la Allingford împreună cu soţii Bodwell?

— Sigur că nu.

— Şi nu l-ai auzit pe Paul apropiindu-se cu ei pe alee şi implorându-i să nu spună nimănui că au asistat la uciderea lui Imogen, şi nici pe Rita n-ai auzit-o gemând, şi n-ai văzut nimic din ce-ai zis că s-a-ntâmplat?

— Doamne fereşte. Chiar crezi că, dacă aş fi fost acolo şi aş fi văzut ce se-ntâmplă, aş fi stat cu mâinile-n sân? Chiar mă crezi aşa de meschin? Te duce mintea… – se opri el ca să-şi amestece zahărul din cafea. S-ar putea să ai dreptate, probabil că un om înarmat c-un pistol m-ar fi speriat mult prea tare ca să mai am curajul să mă arăt. Dar cred c-aş fi mers glonţ la poliţie.

— Deci toată povestea asta a ta n-a fost decât o potriveală.

— Nu-mi place acest cuvânt, potriveală, replică el. Prefer să-i zic „un exerciţiu de imaginaţie“. Am văzut totul foarte limpede cu ochii minţii, până şi cum a procurat Paul pistolul şi motivul pentru care n-a omorât-o pe Imogen cu el. Înţelegi, sunt absolut sigur că n-a ştiut c-o va ucide pe Imogen până

când a ucis-o. Cred că-i revine şi ei în mare măsură vina de a-l fi scos din minţi. În orice caz, cred că el a acţionat spontan. Când au apărut însă soţii Bodwell şi i-au cerut bani, a avut timp de gândire şi le-a spus că merge în cameră

să i-a banii pe care-i are asupra lui, ceea ce a şi făcut, dar s-a dus şi în salonaş, să ia pistolul, apoi i-a condus la maşină

şi restul s-a-ntâmplat exact cum am zis.

— Eu tot potriveală-i zic.

Felix scutură din cap.

— Poate că dacă m-aş fi înşelat, ţi-aş da dreptate, însă am avut perfectă dreptate, nu?

— Nu despre asta discutam.

— Ai prefera să fiu de-o meticulozitate prozaică şi să

greşesc, decât să fiu inventiv şi să am dreptate?

— Nu-s chiar sigură că nu te-aş prefera mai curând aşa.

Oftă.

— Ce păcat, n-o să ne înţelegem niciodată unul pe celălalt.

— Ei, ăsta-i adevărul, ce mai.

— Ştii, ţin tare mult la tine.

166

— Şi eu ţin la tine.

— Ei, asta e.

— Da, asta e.

Curând după aceea ne-am spus noapte bună şi am urcat fiecare în camera lui.

Dimineaţa Felix m-a servit cu o ceaşcă de ceai la pat, dar până am coborât la parter, plecase, lăsându-mi un bilet pe masa din bucătărie.

Scria: