mă ascund. Nu vă vine uneori să vă ascundeţi? Paul zice că
presa precis o să dea buzna curând şi cred c-o să-nnebunesc.
— Dac-or să apară ziariştii, eu una i-aş lăsa în grija lui Nigel, am zis. O să se descurce foarte bine. Nu văd ce motive ar avea să vă deranjeze. Pot să te-ajut la pregătirea prânzului?
— A, nu fac cine ştie ce şi nu-i nicio grabă.
127
Se apucă să rupă salata bucăţele de parcă se răzbuna pe ea.
— Cel mai rău e că-s speriată de moarte. Dumneavoastră
nu?
— Cred că-ntr-un fel, da. Speriată la gândul că cine ştie ce-o să se mai întâmple. Asta voiai să spui?
— Cred că speriată să descopăr ce poate fi viaţa. Totul apare brusc altfel decât am crezut că este şi nimic n-o să mai fie ca înainte. Cred că vorbele mele vă par îngrozitor de copilăroase.
— Mai devreme sau mai târziu toţi trecem prin asta, am răspuns eu.
Eu una trecusem atunci când începusem să-l cunosc mai bine pe Felix.
— Dar dacă eşti norocos, trecerea e mai uşoară decât în cazul tău. Te-a interogat poliţia aseară?
— Da, dar numai sergentul. S-a purtat drăguţ. Nu părea să creadă că eu sunt ucigaşul. Dar probabil că, chiar dacă ar crede aşa ceva, nu şi-ar da-n vileag gândurile. Domnul Chance a vorbit o grămadă de vreme cu domnul Tustin.
Domnul Tustin i-a spus de revolverul din sertarul biroului.
Ştiaţi de el?
— Chiar el mi-a spus adineauri, am răspuns. L-am întâlnit în grădină. Dar ce-i face să creadă c-a fost folosit tocmai revolverul ăsta? L-au găsit?
— Nu cred. La urma urmei, ucigaşul nu l-ar lăsa pur şi simplu la faţa locului, nu? L-ar arunca undeva. Dar cel ţinut ascuns de către doamna Arliss nu mai e de găsit şi, aproape sigur, e arma crimei.
Lăsă salata din mână şi se aşeză la masa din bucătărie.
Arăta palidă şi obosită.
— A cui a fost ideea să-l caute? – am întrebat-o. Cine i-a descoperit lipsa?
— Domnul Tustin, răspunse Meg. Când au venit cei de la poliţie şi ne-au spus ce-au păţit soţii Bodwell, pur şi simplu s-a dus direct la birou, a tras sertarul de jos şi-a zis; „E-e, interesant“, după care le-a povestit poliţiştilor totul despre revolver.
128
— Deci, de la bun început a fost sigur că pe soţii Bodwell i-a ucis cineva de-aici, de-al casei sau cineva care cunoştea obiceiurile casei.
Meg dădu îndurerată din cap.
— Şi dacă acela ar fi fost el, n-ar fi atras atenţia asupra absenţei revolverului, nu-i aşa? – mă întrebă ea.
Mai rămâneau în calcul doar Patrick şi Paul, doi oameni pentru care simţea o mare atracţie, deşi n-aş fi putut ghici care dintre ei reprezintă pentru ea mai mult în clipa aceea.
Mi-am zis că precis nu poate da nici ea un răspuns la această întrebare, lucru care nu face decât să-i sporească
neliniştea şi nelămuririle.
— Poate că Nigel a fost peste măsură de ingenios, am zis eu ca s-o consolez. Poate că, de fapt, el e criminalul.
Meg mă scrută cu privirea. Îi surâdea această posibilitate, însă îmi spuse:
— Nici dumneavoastră nu credeţi ce spuneţi.
— Nu sunt sigură, am zis. Cred c-ar intra excelent în pielea unui ucigaş. Susţine că-n timpul războiului a fost al naibii de feroce, şi s-a obişnuit cu vărsarea de sânge.
Nenorocirea e că nu văd ce motive ar fi avut s-o omoare pe Imogen. Aparent, n-are niciun motiv.
— Şi nici ca să-i omoare pe soţii Bodwell.
— Soţii Bodwell au fost ucişi, deoarece au fost martori la asasinarea lui Imogen, asta-i limpede. Spune-mi ceva, Meg.
Tu i-ai cunoscut pe soţii Bodwell mai bine decât oricare dintre noi. Nu-ţi aminteşti vreun lucru pe care l-ar fi putut şti despre cineva dintre cei de-aici şi pe care l-ar fi putut folosi în scop de şantaj? Fiindcă sunt sigură că asta i-a adus aici în seara aia. Au vrut să stoarcă totul, până la ultima picătură, înainte de-a pleca să caute de lucru în Scoţia.
Nu mă aşteptam să capăt un răspuns revelator la această
întrebare. Eram sigură că nu ştie nimic. Dar nu mă aşteptam nici la reacţia care a urmat. Mi-a aruncat o privire îngrozită, apoi a început să plângă în hohote.
Plângea în gura mare, ca un copil, ţinându-şi pumnii strânşi la ochi. Trupul ei mărunt, firav se cutremura convulsiv.
