testamentul a fost întocmit acum un an, şi-au dat imediat seama ce am făcut şi cred că alaltăseară au venit aici ca să-mi stoarcă nişte bani în schimbul tăcerii. Din nefericire pentru ei, însă, nu m-au găsit. Dacă s-au dus mai întâi la mine acasă, au aflat, pesemne, de la portar, că am ieşit în oraş cu domnişoara Dale şi s-or fi gândit că am venit încoace.

Şi, de fapt, aici ne-am şi întors, dar, până s-ajungă soţii Bodwell, eu plecasem şi au nimerit prost, exact în momentul când era ucisă Imogen. Dar asta-i o altă poveste. Ceea ce vreau eu să-nţelege-ţi sunt faptele care m-au determinat să

distrug testamentul, lucru aflat de Meg de la soţii Bodwell, ea însă mi-a înţeles greşit intenţiile. Cred că am reuşit s-o conving că n-au fost chiar atât de rele cum a crezut ea şi sper că mă veţi ierta şi voi pentru iresponsabilitatea de care am dat dovadă, deşi n-am încercat decât să vă fiu de ajutor.

La sfârşitul acestui discurs nu se înclină, dar avea un aer de parcă aştepta aplauze.

Nigel tuşi jenat şi se balansă, nu tocmai în apele lui, de pe 156

un picior pe altul. Paul o cuprinse cu braţul pe după umeri pe Meg şi o trase mai aproape de dânsul. Ea se rezemă de el, găsindu-şi parcă astfel o poziţie confortabilă. Felix se-ntoarse de la fereastră, aprinzându-şi în acest timp o ţigară, şi-l privi pe Patrick îndelung, îngândurat.

— Frumoasă poveste, nimic de zis, spuse el. Artistică. Îmi place. Lămureşte totul foarte frumos. Din păcate, nu cred o iotă din ea.

Patrick se împurpură la faţă.

— Ce vrei să insinuezi?

— Foarte simplu, răspunse Felix. Soţii Bodwell mi-au spus că doamna Arliss, până la a doua congestie cerebrală, a fost perfect normală mintal. Şi mai este ştiut şi faptul că doamna Arliss a afirmat că vrea să-i facă dreptate lui Imogen. Aşadar, dacă presupunem că era perfect conştientă de faptul că, nare niciun sfanţ de lăsat moştenire, este limpede că în ultimul ei testament i-a lăsat lui Imogen singurele valori pe care le mai avea, miniaturile, iar lui Nigel resturile aproape inexistente ale averii ei. Dar tu nu ştiai că nu mai are bani, aşa că ai distrus testamentul acesta, dorind ca Imogen să

moştenească, potrivit instrucţiunilor din testamentul anterior, ceea ce credeai c-ar fi o avere uriaşă. Nu erai deloc nerezonabil procedând aşa, trăgând nădejde să te-nsori cu Imogen, dar i-ai destăinuit şi ei ceea ce făcuseşi, chestie nu tocmai inteligentă din partea ta, pentru că atunci când ai încercat să contramandezi căsătoria, ea te-a ameninţat că, dacă n-o iei de nevastă, te demască. La care ţi-ai ieşit din minţi şi i-ai făcut ţeasta zob cu vătraiul. Exact asta au văzut soţii Bodwell pe fereastră.

Roşeaţa din obrajii lui Patrick pieri, tenul măsliniu fiindu-i cuprins de paloare.

— Eşti nebun, făcu el. În seara aceea m-am înțeles cu Imogen să ne căsătorim. Ne doream această căsătorie. Banii nu contau.

— Dar în privinţa testamentului am dreptate, i-o întoarse Felix. Toate bazaconiile astea cu spitalul Evelyn Arliss şi aşa mai departe – toate astea le-ai născocit ca să ascunzi faptul că adevăratul motiv pentru care ai distrus ultimul testament 157

a fost convingerea ta că o să faci din Imogen o femeie bogată.

— Să zicem c-aşa stau lucrurile – ripostă Patrick pe un ton din ce în ce mai violent –, nu că ţi-aş da dreptate, însă chiar de-ar fi să fie cum zici tu, înseamnă că eu am ucis-o pe Imogen? Doamne sfinte, am iubit-o, măi omule! De ani de zile o iubeam!

Felix părea resemnat.

— Prin urmare, nu-ţi place teoria mea. Sincer să fiu, am întors-o pe toate părţile împreună cu Virginia şi nici noi nu suntem întru totul încântaţi de ea. Imogen a stat atâta timp nemăritată. N-ar fi speriat-o prea tare gândul c-o să mai rămână o vreme şi de-acum încolo. Dar mai am un car cu ipoteze. Una în legătură cu Nigel, de pildă.

Nigel tresări. Părea că-l furaseră gândurile. Rămase cu ochii la miniaturile care erau ale lui numai şi numai datorită

calculelor greşite ale lui Patrick.

— Iartă-mă, zise el. Mi-ai spus ceva?

— Ziceam că-i posibil ca tu să-i fi ucis pe Imogen şi pe soţii Bodwell, spuse Felix.

— Doamne Dumnezeule!

— Nu-i deloc o ipoteză proastă, urmă Felix. Dacă soţii Bodwell te-au văzut subtilizând miniaturile şi au venit ca să

te ameninţe, iar tu i-ai împuşcat şi i-ai dus cu maşina la Deepstead şi Imogen te-a zărit la întoarcere ud ca un burete, ai fi putut-o ucide foarte bine, ca s-o reduci la tăcere.

— Da, spuse Nigel gâfâind. Da, înţeleg. Aproape că-i posibil. Şi bine-nţeles că a doua zi dimineaţă mi-aş fi curăţat şi noroiul de pe pantofi, nu? Acest aspect nu mi-ar fi scăpat din vedere. Numai că mi se pare că nu m-am purtat întru totul raţional, deşi nu sunt un tip iraţional. Recunosc, am scăpări, cum a fost subtilizarea miniaturilor, dar de ce mi-ar fi fost frică de dezvăluirea soţilor Bodwell dacă, între timp, îmi înapoiasem miniaturile? Se puteau gândi că mă au la mână şi puteau veni aici să vadă cu ce s-ar putea alege la afacerea asta, dar sunt sigur că puteam ajunge la o înţelegere cu ei, în câteva minute, vorbind omeneşte. Era destul să vadă miniaturile puse la loc pe pereţi ca să-şi dea seama că au rămas cu buzele umflate.

158

— M-am temut c-o să te ducă mintea la asta, zise Felix.

Desigur, ai perfectă dreptate. Soţii Bodwell te-ar fi putut expune ridicolului, însă ar fi trebuit să fii un caz patologic ca să faci din asta un motiv suficient pentru comiterea unei crime. Nu-nseamnă că ucigaşul nostru n-ar fi un caz patologic. Sunt convins că este. Majoritatea ucigaşilor, cel puţin în societatea noastră, la ora actuală, sunt cazuri patologice. În anumite societăţi şi în anumite momente ale istoriei, de pildă la vreme de război, când este activ încurajată, omuciderea poate deveni o activitate perfect normală. Dar în cercul nostru restrâns, cu greu am putea-o considera o idee rezonabilă.

— Vorbeşti despre un „ucigaş“, îl întrerupse Meg. În legătură cu mine n-ai nicio ipoteză?

— Ei bine, adevărul este că am, îi răspunse Felix cu amabilitate, parcă gândindu-se să-i facă hatârul de-a nu o exclude dintre suspecţi. Dacă n-ai nimic împotrivă să mă

refer la el, ai un motiv excelent de-a o fi suprimat pe Imogen.

Ai simţit că te roade gelozia, nu-i aşa, când ai auzit de legătura ei cu Huddleston? Şi eşti destul de puternică pentru a fi fost în stare s-o omori cu vătraiul şi, din câte ştiu, eşti foarte versată în folosirea unui pistol, aşadar e foarte posibil ca tot tu să-i fi ucis şi pe soţii Bodwell…

— Asta e strigător la cer! – răcni Patrick furios. Destul cu trăncăneala. Meg nu i-ar putea face rău nici unei muşte. Cât despre gelozia sa, ei bine, mi-ar plăcea să cred că-nsemn pentru ea chiar aşa de mult, dar nici cât negru sub unghie nu cred că lucrurile stau chiar aşa.

— Eşti modest, constată Felix. Nu-i aşa că, în privinţa asta, am dreptate, Meg?

Meg îl privi pe Patrick cu un zâmbet ce aducea a scuză.

— Cred că aveţi dreptate. Din păcate, o bucată de vreme mi-am pierdut capul. Dar nu-ţi fă griji, Patrick. Acum nu mi-e jenă să dau cărţile pe faţă, pentru că între timp mi-am mai venit în fire. Ştiu că m-am purtat îngrozitor de prosteşte. Tu n-ai însă nicio vină. Şi-acum, de fapt, totul s-a terminat şi, curios, nici nu mai ţin minte ce-am crezut că simt. Probabil mă credeţi foarte copilăroasă.

159

— Dar spune-mi, din pură curiozitate – zise Felix –, ştii să

tragi cu un pistol?

— Nu – răspunse ea –, niciodată n-am mânuit un pistol.

— Ştii să conduci o maşină?

Meg rămase cu gura căscată.

— Nu.

— N-ai condus niciodată?

— Nu.

— Tu n-ai avut nicicând carnet de conducere?

— Niciodată.

Felix zâmbi binevoitor.

— Ei, deci aşa. Iată un lucru care poate fi dovedit, spre norocul tău, deoarece soţii Bodwell au fost transportaţi la Deepstead cu maşina şi lucrurile negative cu greu pot fi dovedite. E destul de greu să dovedeşti că nu ştii să tragi sau că nu poţi ucide pe nimeni cu un vătrai, ori că de-acuma nu-l mai iubeşti pe Patrick. Poliţia poate afla însă cu uşurinţă