M-am îndreptat spre uşă, dar m-am oprit din drum.
— Felix, ştiu că sună melodramatic, dar dacă e un strop de adevăr în tot ce-am discutat, nu-nseamnă că asupra lui Meg planează un pericol?
— N-aş zice că nu planează, răspunse el.
— Desigur, ea nu ştie nimic din ce se-ntâmplă-n jurul ei, dar încearcă să intuiască.
— Asta în cazul în care soţii Bodwell nu i-au pomenit cumva că au asistat în calitate de martori la întocmirea unui testament. Eu unul nu ştiu dacă i-au pomenit sau nu.
— Ei bine, şi-atunci n-ar trebui să mergem la poliţie?
— Ca să le spunem ce mi-au povestit soţii Bodwell? Ce motive ar avea să-mi dea crezare?
— Ce motive ar avea să nu-ţi dea?
— Faptul că Huddleston va tăgădui acest lucru şi că n-au nicio dovadă împotriva lui, în afară de cuvântul meu. Iar el este un cetăţean respectabil.
Aici Felix avea oarecare dreptate. M-am dus la bucătărie, am deschis o conservă cu şuncă şi am făcut câteva sandvişuri şi cafea. În tot acest timp mă întrebam, ca de-atâtea ori, cum o fi să fii în pielea lui Felix. De obicei, era atât de convingător, încât bine-nţeles că ar fi fost crezută orice bazaconie care i-ar fi ieşit pe gură, dar în acelaşi timp, în străfundul conştiinţei sale, i se părea ceva firesc să nu fie crezut. Şi cu cât mai aproape era de adevăr, cu atât mai mult se aştepta să i se pună spusele la îndoială. Întotdeauna o parte din el se temea teribil să nu fie dată-n vileag. Uneori îl simţeam atât de patetic, încât îmi venea să-l iau sub aripa mea ocrotitoare, deşi ştiam că nu i-ar face deloc bine.
Încercarea de a-l apăra pe Felix de el însuşi ar fi fost o 134
minunată pierdere de vreme.
Am pus sandvişurile şi cafeaua pe-o tavă şi le-am dus în salon.
După-prânz i-am spus că mă duc la cumpărături şi am pornit către Whitefield’s, să iau ceva de mâncare pentru cină.
Deşi piaţa nu era chiar aşa de aproape, am mers pe jos în loc să iau maşina, fiindcă aveam nevoie să fiu câtva timp singură, să cuget în tihnă la câteva lucruri. N-aveam chef să
gătesc ceva ce-ar fi solicitat multă atenţie, aşa că n-am cumpărat decât nişte cotlete, o conopidă şi nişte fructe, dar cumpărăturile făcute pentru noi doi în locul celor făcute doar pentru mine mi-au stârnit o nostalgie deloc neplăcută.
Aproape că mă bucuram. Pornind spre casă, mi-am dat seama că n-am apucat să chibzuiesc mai deloc, după cum intenţionasem ci-mi pierdusem timpul visând prosteşte la avantajele prilejuite de cumpărarea a două cotlete în loc de unul şi a unei conopide care nu era cea mai mică de pe tarabă, şi mi-am zis că nu-i a bună, într-un moment în care însuşi Felix dădea semne că-i stăpânit de instincte domestice.
Mă plimbam agale, acordându-mi răgazul necesar spre a-mi aduce aminte că viaţa alături de Felix, cel puţin pentru mine, este insuportabilă. Îmi ziceam că există, pesemne, femei pe care le-ar putea face foarte fericite. Ca să nu-l nedreptăţesc, trebuie să recunosc că pentru amândoi a fost un ghinion faptul că afecţiunea, lui a ajuns să se reverse asupra mea.
Deschizând uşa de la intrare, am auzit frânturi de dialog în salon. Oaspetele era Nigel. După ce mi-am dus coşul cu cumpărături la bucătărie şi m-am alăturat lui Felix şi lui Nigel, acesta din urmă se sculă de pe scaun şi exclamă: „Ah, Virginia“, de parcă ar fi fost uşor surprins să dea de mine în propria mea casă, şi rămase locului, privindu-mă serios îngrijorat, ceea ce îmi strecură-n suflet teamă:
— Ce s-a-ntâmplat? – l-am întrebat cu sufletul la gură.
— E vorba de Meg, răspunse el. Se pare c-a dispărut. Am trecut pe-aici să văd dacă, întâmplător, nu-i la voi. Felix zice că n-aţi văzut-o.
135
— De azi-dimineaţă n-am mai văzut-o, am zis. Dar cum adică a dispărut?
— Se pare c-a plecat de-acasă fără să fi lăsat nimănui vorbă.
— Când?
— Nu ştim. O aşteptam să apară la prânz şi după o vreme mi-am zis că s-a făcut târziu, dar nu-mi ardea să comentez chestia asta, fiindcă, în fond, e cât se poate de drăguţ din partea ei că are grijă de noi toţi, aşa că am mai aşteptat o bucată de vreme, iar apoi, pe la vreo două şi un sfert, m-am gândit că s-a-ntâmplat ceva şi m-am dus s-o caut, şi am constatat că nu-i nicăieri. Am căutat-o prin toată casa şi-n grădină, dar nici urmă de Meg.
— Unde a fost Paul în tot acest timp? – am întrebat. Nu s-a alarmat şi el?
— Nu sunt sigur, dar am impresia că s-au certat, răspunse Nigel. L-am găsit inventariind cărţile lăsate de mătuşa Evelyn, punându-le deoparte pe cele de care nu avea nevoie şi, când l-am întrebat dacă n-a văzut-o pe Meg, a mormăit posac că nu şi că oricum nu-i arde de prânz.
— Ultima oară când i-am văzut, n-aş fi zis că-s puşi pe ceartă, am zis eu, aducându-mi aminte ce drăgăstos o ţinuse Paul în braţe pe Meg, care bâzâia, de zor. Dar dacă s-a lăsat cu vreo gâlceavă între dânşii n-ar explica asta dispariţia ei?
Pur şi simplu o fi ieşit din casă, să scape de el o bucată de vreme.
— Sunt sigur că aşa stau lucrurile, zise Felix.
Am avut dintr-o dată certitudinea că lucrurile nu stau aşa sau, cel puţin, că nu asta-i părerea pe care şi-o făcuse Felix.
Îi cunoşteam aşa de bine modulaţiile glasului, încât îmi dădeam seama cu uşurinţă că nu crede ce-a zis. În plus, nu-mi dădea deloc pace gândul funest că Meg ştie lucruri care s-ar putea dovedi periculoase.
— A luat ceva cu ea? – am întrebat. Vreo valiză sau altceva?
Nigel păru să fie un pic pus în încurcătură.
— Mă tem că nu prea mă duce mintea la ce-ar putea lua o fetişcană cu ea, dacă i se năzare brusc c-a sosit momentul s-136
o şteargă. Am aruncat o privire-n dormitorul ei şi am impresia că, dacă a luat ceva cu ea, n-a luat cine ştie ce.
Şifonierul era plin de rochii. Sertarul era plin de… de ciorapi şi alte chestii de-astea. Pe măsuţa de toaletă erau cosmetice şi o perie de păr. Dar atunci când l-am îndemnat pe Paul să
mă ajute în căutările mele, am căzut amândoi de acord că
poşeta ei părea să lipsească. Ştiu că asta ar putea sugera faptul că s-a hotărât brusc să plece-n oraş şi să ia prânzul de una singură, vrând să scape de Paul şi de mine, ca să nu mai zic de casă, şi totuşi, sunt îngrijorat. Sincer vorbind, azi sunt cam întors pe dos şi observ că am tendinţa să-mi imaginez tot ce-i mai rău. Totuşi, îmi închipui că, după părerea voastră, mă port prosteşte.
