— Dar i-aţi cunoscut bine.
— Am crezut că-i cunosc.
— Nu v-au sugerat niciodată că au prins cu mâţa-n sac pe cineva de-aici, pentru care ar merita osteneala să se înapoieze, să vadă cu ce s-ar putea alege înainte de-a porni în căutarea unei slujbe noi?
— Nu, răspunse Felix. Dacă asta au făcut, mie în niciun caz nu mi-au spus nimic.
Îmi venea să-l dau de gol. Voiam să-l întreb cum rămâne cu testamentul la a cărui întocmire asistaseră în calitate de martori şi care, probabil, le dăduse prilejul să-l strângă cu uşa pe Patrick. Dar, exact în clipa în care am vrut să deschid gura, mi-am dat seama că niciodată n-auzisem despre testament decât ceea ce-mi spusese Felix şi era foarte posibil ca şi acesta să fie o născocire de-a lui. O născocire destul de complicată, chiar şi pentru el, dar nu adevărul garantat. Şi era clar că pe moment n-avea de gând să pomenească despre testament. Nu ştiam ce motive avea în acest sens, dar îmi dădeam seama că dacă aş scăpa o vorbă, ar fi în stare să mă
contrazică.
— Nu mi-a venit în minte până acum – spuse el cu un aer îngândurat şi sincer dispus să dea o mână de ajutor –, dar dacă tot aţi adus în discuţie această posibilitate, se prea poate să-l fi avut cu ceva la mână pe domnul Tustin. Dar cred că v-aţi gândit şi dumneavoastră la asta.
— Vreţi să spuneţi că-i posibil să-l fi văzut furând miniaturile, spuse domnul Chance.
— Pare posibil, nu? Erau în casă în clipa-n care le-a furat.
— Da, e foarte posibil, încuviinţă domnul Chance, fără să
pară însă deloc entuziasmat. Totuşi, sunt sigur că domnul Tustin nu s-ar fi lăsat în ruptul capului şantajat pentru aşa ceva. Aflase încă înainte de întoarcerea soţilor Bodwell că
miniaturile îi aparţin de drept şi că n-a comis un delict, chiar dacă asta fusese intenţia lui iniţială.
— Dar ştiau soţii Bodwell de treaba asta? – întrebă Felix.
Nu se putea-ntâmpla să vină în speranţa că-i vor stoarce măcar câţiva bănuţi? Ştiau că domnul Tustin e un tip respectabil, genul de om care ţine mult la reputaţia lui. Nu 142
mi-e deloc greu să mi-l imaginez dispus să le cumpere tăcerea cu o sumă infimă.
— Hm. Mda. Bine, păru să mediteze domnul Chance asupra acestei posibilităţi cu o figură impenetrabilă, care nu lăsa să se vadă ce crede. Dar sunteţi sigur că soţii Bodwell n-au plecat din Londra mai devreme de ora nouă?
Felix dădu din cap cu un aer grav.
— Regret că mai mult de-atât nu vă pot fi de ajutor.
Îi conduse pe cei doi poliţişti la uşă. Când se-ntoarse în cameră, l-am întrebat.
— Felix, nu-i aşa că soţii Bodwell nu ţi-au spus nicio vorbuliţă despre faptul că l-au văzut pe Nigel furând miniaturile?
— Nu, răspunse el.
— Atunci de ce-ai încercat aşa, dintr-o dată, să-l înfunzi pe bietul Nigel?
— N-am vrut să fiu chiar atât de mojic. Simţeam că ar trebui să-i servesc, totuşi, cu ceva. Şi nu-i deloc o teorie proastă, nu?
— Bine că măcar n-ai sugerat că el e cel care a omorât-o pe Imogen, deşi n-a lipsit mult s-o faci.
— N-avem certitudinea că nu el a făcut-o, nu-i aşa, chiar dacă încă n-am scos la iveală un posibil mobil? Dar mai are timp să apară.
— Spune-mi, de ce-i domnul Chance aşa de pornit pe ideea de-a te face să spui că soţii Bodwell au plecat din Londra înainte de ora nouă?
— Ah, asta se vede de la o poştă, se-ntinse Felix, în stilul lui, pe canapea. Să ne-nchipuim că aveau la mână pe cineva de-aici, după cum bine ştim, de fapt, că-l aveau pe Huddleston, şi să ne-nchipuim că voiau să stoarcă nişte bani de la el, or, nu-i deloc improbabil că ar fi dat telefon din timp, să se asigure că are banii şi să pună la cale întâlnirea. Şi să
ne-nchipuim că Huddleston le-a dat întâlnire la casa Arliss, a pus mâna pe pistol, i-a împuşcat în maşină de cum au sosit, i-a dus la Deepstead, i-a abandonat şi a aruncat arma. Bine-nţeles că Imogen ar fi trebuit să fie implicată în povestea asta, fiindcă ar fi fost nevoită să-l urmeze pe Huddleston cu 143
maşina lui, să-l ia cu ea după ce el abandona maşina soţilor Bodwell şi să-l aducă acasă. Şi-atunci se prea poate ca el să
se fi speriat de faptul că ea ştie tot ce-a făcut, i-o fi fost teamă
că ea nu-şi va putea ţine gura în clipa în care va fi încolţită
de justiţie. Aşa că a omorât-o şi pe ea. Cu alte cuvinte, nu soţii Bodwell au fost ucişi fiindcă au asistat la asasinarea lui Imogen, ci aceasta a fost omorâtă deoarece a asistat la uciderea lor. Chance crede că toate aceste detalii se leagă de minune.
— Dar elementul temporar îi anulează această ipoteză.
— Absolut. Dacă soţii Bodwell n-au părăsit Londra înainte de ora nouă, n-aveau cum ajunge aici, în cel mai bun caz, mai devreme de zece şi un sfert. Şi ar fi trebuit să fie ucişi, transportaţi la Deepstead, iar Imogen şi Huddleston ar fi trebuit să se înapoieze acasă înainte de unsprezece fără un sfert, când s-a prăbuşit copacul. N-aveau cum ajunge aşa de devreme.
— N-ar fi putut ajunge conducând rapid?
— Pe drumuri de ţară înguste, cu două cadavre în maşină?
Sunt sigur că ar fi mers cât se poate de-ncet, ca să nu atragă
atenţia asupra lor. Şi n-aveau de unde şti c-o să cadă
copacul. Nu ştiau că ar trebui să se grăbească acasă.
— Da, înţeleg.
