Iar soţii Bodwell puteau ajunge la Deepstead mai devreme decât la Allingford, aşa că mai câştigau un pic de timp după
plecarea lor din Londra. Dar, fără a mai socoti faptul că
poliţia va fi verificat mult mai temeinic decât mine alibiul lui Huddleston, soţii Bodwell în ruptul capului nu ar fi acceptat o întâlnire într-un loc atât de lăturalnic cu drumul acela de ţară. Erau profesionişti. N-ar fi gafat în halul ăsta. Buba e că
singurul mobil al lui Huddleston de-a o ucide pe Imogen, care-mi mai vine-n minte, e al naibii de încurcat, nu-i aşa?
Vreau să zic ameninţările ei cum că o să-i dea-n vileag măsluirea testamentului. Nu-mi place. Cred în ideile simple.
— Nimeni altcineva nu pare să aibă vreun motiv, am zis.
— Cu excepţia lui Meg. Şi chiar dacă până şi ea îi putea face lui Imogen creierii terci cu un vătrai, mira-m-aş să ştie cum se foloseşte un pistol.
— Cum rămâne, atunci, cu Paul? – am sugerat. Să ne-nchipuim c-o iubeşte pe Meg până-ntr-atât, încât, într-un acces de sacrificiu de sine, o ucide pe Imogen, astfel încât Meg să se poată căsători cu Patrick şi să trăiască de-a pururi fericită. Nu-i frumos şi simplu?
— Eu vorbeam serios, îmi spuse Felix mustrător.
— Văd, am spus. Dar e-aşa de ciudat să te vadă omul trecut în tabăra îngerilor, că pur şi simplu sunt năuca.
— Aici e vorba de-o mănuşă aruncată imaginaţiei – replică
el. De-aia mi se pare totul atât de captivant..
— Ca şi încercarea de-a născoci o modalitate de-a face blatul la metrou, am zis. Ţin minte ce mult te-a captivat 147
găsirea unei soluţii şi, până la urmă, când i-ai dat de capăt, aceasta a fost mult mai istovitoare decât gestul de-a plăti un bilet. Uneori e-o treabă grea să umbli cu fofârlica.
— N-am umblat cu fofârlica, pur şi simplu am încercat să
le înşel vigilenţa, zise el. Cotletele alea miros excelent.
— Am putea mânca şi aici, am spus scoţând dintr-un sertar cuţite şi furculiţe. Iar pe urmă o mai sun o dată pe Meg, să văd dacă a ajuns la tine. Dar ce ne facem dacă n-a ajuns?
— Trebuie să fi ajuns până acum, zise Felix.
— Şi dacă nu?
— Atunci, o să-ajungă. Nu fi îngrijorată. Ea a ţinut să
meargă acolo. A fost foarte încântată de propunerea mea.
Numai dacă…
— Se opri.
— Da?
— I-a mai spus altcuiva unde se duce, înainte de plecare.
Nu, sunt sigur că n-ar fi făcut asta. Nu voia să ştie nimeni unde merge. E-n ordine, până acum trebuie să fi ajuns acolo.
Dar când, după o jumătate de ceas, am format din nou numărul lui Felix, telefonul sună la nesfârşit, ca şi mai înainte, şi nu-mi răspunse nimeni.
În cele din urmă, Felix dădu semne de îngrijorare.
— Mi-a promis că n-o să iasă din casă şi n-o să deschidă
nimănui uşa, zise el. I-am spus că are mâncare în frigider şi că mâine o să iau legătura cu ea.
— Mâine? – l-am întrebat. Cu ce se schimba situaţia până
mâine? N-o să planeze, ca şi azi, primejdia asupra ei? Dac-a avut vreun rost s-o trimiţi la Londra, n-ar fi mai bine să
rămână în continuare acolo?
— Dar se află acolo? Ori s-a răzgândit şi n-a mai plecat deloc? Ori a fost împiedicata să plece?
— Poate că s-a-ntors acasă, am zis. Poate s-a mai liniştit după ce-a stat de vorbă cu tine şi s-a dus acasă. Ce-ar fi să
dau un telefon la casa Arliss şi să-ntreb dacă-i acolo?
— Da, sună-i, spuse Felix.
Era îngrijorat şi stătea ca pe ace.
Am format numărul casei Arliss şi aproape imediat mi-a 148
răspuns Paul. Pesemne că stătuse lângă telefon, aşteptând să-l audă sunând. De cum am deschis gura, l-am auzit inspirând adânc înainte de-a se căzni să răspundă pe-un ton relativ calm.
