— Ah, dumneavoastră eraţi, doamnă Virginia?
— Da. Meg e acolo? – l-am întrebat.
— Nu, nu e, răspunse el.
— Ne întrebam pe unde-o fi umblând, am urmat. Ştii cumva unde s-a dus?
Vocea i se ascuţi.
— Nu ştiu şi sunt al naibii de îngrijorat. N-avea obiceiul ăsta. Vreau să zic, să dispară de-acasă înainte de prânz, fără
a spune cuiva o vorbă. E drept că ne-am cam luat la harţă
înainte de plecarea ei şi la început am crezut că din cauza asta a şi plecat şi o să se-ntoarcă de cum o să-i treacă
supărarea, dar nu s-a-ntors şi nici măcar n-a dat un telefon, şi nu ştiu ce să fac.
— De ce v-aţi certat? – am întrebat.
— Nu pe cine ştie ce chestie. Am aruncat o vorbă niţel cam jignitoare la adresa lui Patrick, cum că, fiind avocatul mătuşii Evelyn, mare nătărău a fost de n-a aflat că ea n-avea niciun sfanţ de lăsat moştenire, iar lui Meg i-a sărit muştarul că mi-am permis să-l critic. Nu-i aşa că-i groaznic ce reprezintă
pentru ea chiar şi acum când ştie totul despre el şi Imogen?
Trebuie să-şi dea seama că pentru el ea nu înseamnă nimic.
— Ai încercat să-i dai un telefon, să-l întrebi dacă n-a văzut-o cumva? – l-am întrebat.
— Da, l-am căutat la birou şi, mai târziu, acasă şi mi-a spus că nu ştie nimic. Părea îngrijorat, dar nu cred că-i păsa cu adevărat.
— Ai sunat la poliţie?
— Încă nu. N-am vrut s-o fac să se simtă hăituită, în caz că tot ce şi-a dorit a fost o clipă de singurătate. Dar acum, că
s-a făcut aşa de târziu, ar trebui să sun. Ce ziceţi?
Tocmai voiam să-i spun că, după părerea mea, ar trebui să
sune, când Felix mi-a smuls telefonul din mână. Stătuse lângă mine şi auzise aproape tot ce-mi spusese Paul.
— Eu unul încă nu m-aş duce la poliţie, Paul, zise el. Dă-149
mi un pic de timp. Cred c-am s-o găsesc şi probabil că asta o să-i convină mai mult decât să se ştie cu poliţia pe urmele ei.
— Ştii, deci, unde-ar putea fi? – întrebă Paul.
— Mi-a venit o idee grozavă, răspunse Felix.
Am vrut să-i înşfac telefonul din mână şi să-i spun lui Paul să nu ia-n seamă cuvintele lui Felix, dar acesta îmi pară
gestul cu un braţ.
— Dacă mă-nşel, o să revin cu un telefon îndată – zise el –
şi-atunci o să te poţi adresa poliţiei.
Puse receptorul în furcă.
— Ce-ţi veni să vorbeşti aşa cu bietul băiat? – l-am întrebat furioasă. Vezi bine că e înnebunit de îngrijorare şi habar n-ai unde-i Meg, acum, când ştii că nu-i la tine acasă.
— Ba am habar, spuse Felix. Ideea mi-a venit în timp ce vorbeai la telefon. Haide, să mergem şi s-o luăm.
Porni spre uşă. Am rămas locului.
— Unde este? – l-am întrebat.
— La Huddleston.
— Dar el a zis că n-a văzut-o.
— Scrie undeva c-a spus neapărat adevărul?
— Ce te face să crezi că-i la el?
— Faptul că nu poate sta departe de el. Şi acum am certitudinea că ea a ajuns la concluzia că dacă o să-i împărtăşească bănuielile ei în legătură cu testamentul, el va fi în măsură să-i ofere o explicaţie. Să mergem, nu cred c-avem timp de pierdut.
Ceva din tonul lui mă făcu să simt un sloi de gheaţă pe şira spinării. Înzestrat cu o intuiţie ieşită din comun, care-i permitea să fie un farsor desăvârşit, Felix avea deseori dreptate în privinţa oamenilor în situaţii în care flerul meu dădea invariabil chix. Am pornit cu el, deşi nu-l credeam întru totul.
Am luat maşina lui, la volan urcând el. Afară încă nu se întunecase complet, dar era în amurg, cea mai înşelătoare lumină a zilei, când umbrele par corpuri solide, iar corpurile solide par imateriale. Ambiguitatea luminii crepusculare îmi sporea starea de încordare. De vreo două ori am dat să-i spun ceva lui Felix, dar el nu mi-a răspuns. Părea să se 150
