Felix cu blândeţe.
— Ah, ba da – răspunse ea –, dar n-am… adică, eu n-am…
Era şi aceasta una din frazele ei neterminate, suspendate-n aer.
— N-ai crezut că-i ceva chiar atât de grav o termină Felix în locul ei, dar, mi-am zis eu, nu aşa cum ar fi vrut ea. Într-adevăr, ce motive ai fi avut să crezi? Tot ce ţi-ai dorit era un pic de îmbărbătare. Oricum, asta nu e singura dovadă de care dispun.
— Asta nu se cheamă dovadă, zise Paul. Încearcă altceva, dacă ţii neapărat să mă sperii. Nu-i aşa, Meg, că nu-i strop de adevăr în tot ce-a îndrugat? Nu ţi-ai făcut câtuşi de puţin griji din pricina pantofilor mei.
Fata îl privea pe Felix ca hipnotizată şi nu răspunse.
— De fapt, am o dovadă cu mult mai bună, zise el pe un ton blajin la auzul căruia m-au cuprins fiori de sinistru ce era. Am o dovadă concretă. Întâmplarea face că te-am văzut cum i-ai împuşcat pe soţii Bodwell. Vestea asta te zguduie, nu? Am sperat că n-o să fiu nicicând, nevoit să mărturisesc acest lucru, n-am vrut să fiu amestecat în afacerea asta mai mult decât trebuie. Am nădăjduit că poliţia îl va descoperi pe ucigaş fără ajutorul meu. Vedeţi, am venit aici împreună cu soţii Bodwell când s-au pornit încoace să-l uşureze de nişte bani gheaţă pe Huddleston. N-am intrat în casă, deoarece nu voiam ca el să ştie că-s la curent cu târgul încheiat. Dacă ar fi ştiut, aş fi pus-o pe Virginia într-o situaţie delicată. Mereu o pun în câte o situaţie delicată, deşi fac totul ca să le evit.
Soţii Bodwell şi-au lăsat maşina la poartă şi au luat-o pe jos pe alee, iar eu am rămas în maşină. După o vreme i-am auzit întorcându-se, discutau cu cineva şi, în eventualitatea că era cineva cu care n-aveam chef să dau ochii, am coborât din maşină şi m-am adăpostit în întuneric, într-un loc unde nu puteam fi văzut. Şi acel cineva erai tu, Paul, îi rugai stăruitor şi-i implorai să nu spună nimănui că aşa şi pe dincolo – în 163
clipa aceea nu ştiam despre ce-i vorba, dar era, nu-i aşa, vorba de uciderea lui Imogen – şi le promiteai c-o să le mai trimiţi bani de îndată ce-o să pui mâna pe ei. Şi pe urmă, cum stăteaţi lângă maşină, ai scos pistolul din buzunar şi i-ai împuşcat cu sânge rece. Apoi le-ai înghesuit cadavrele în maşină. Cred că Rita n-a murit pe loc. Am auzit cum gemea.
Şi apoi ai plecat cu maşina. După ce-ai lăsat maşina la Deepstead, presupun că ai avut parte de-o lungă plimbare prin ploaie, dar eşti tânăr şi viguros. Pentru tine nu-nsemna cine ştie ce efort. Şi bănuiesc că ai un radiator electric în dormitorul tău, aşa că ţi-ai putut usca hainele peste noapte.
Paul îşi încleştă pumnii gata să lovească.
— Minciună, minciună, totu-i minciună! – urlă el. N-aveai cum să fii acolo. Ea n-a…
Se opri, dându-şi seama ce era să zică. Apoi se năpusti asupra lui Felix.
Cel care m-a uluit în clipa aceea a fost Nigel. Cred că dacă
n-ar fi intervenit el, Paul l-ar fi ucis pe Felix. Dar deşi ţeapăn, corpolent şi între două vârste, se vedea că odinioară Nigel luase lecţii de autoapărare. Din nefericire, în seara aceea s-a lovit, la spate şi ulterior a făcut o criză gravă de lumbago, dar în momentul acela ţâşni ca un tinerel, îl prinse pe Paul în cravaşă de la spate, smucindu-i bărbia în sus şi dezechilibrându-l, dându-i lui Felix răgazul să plonjeze spre picioarele lui Paul şi să-l placheze. Şi, în timp ce Paul icnea trântit la podea, Nigel îl încălecă şi se lăsă cu toată greutatea pe el, imobilizându-i braţele, iar Patrick, reuşind să arboreze o mină ce voia să arate că asemenea scene sunt absolut normale în saloanele clienţilor săi, se duse să telefoneze la poliţie.
Până la urmă, nu spectacolul lui Felix avea să dovedească
vinovăţia lui Paul, deoarece, la sosirea poliţiei, acesta negă
faptul că atacul asupra lui Felix ar constitui cât de cât o mărturisire. Spuse că pur şi simplu şi-a ieşit din fire auzind acuzaţiile scandaloase ce-i fuseseră aduse. Dar poliţia descoperi pe pantofii lui urme de noroi care nu proveneau de pe aleea casei Arliss şi care coincideau cu noroiul de pe drumul de ţară de la Deepstead, şi avea pete de noroi şi pe 164
pantalonii pe care-i purtase în ziua aceea, şi pe care încercase să-i cureţe, fără prea mare succes, cu un burete.
Oarecum spre dezamăgirea lui, Felix nici măcar nu fu chemat ca martor în instanţă. Se şi văzuse în postura martorului desăvârşit, lucid şi util. Oricum, fără a mai fi nevoie de ajutorul lui, verdictul fu „vinovat“.
O vreme Meg păru tare mâhnită din această pricină şi-l vizită pe Paul la închisoare când i se permise, părând să uite că Patrick a însemnat cândva ceva pentru ea şi transferându-şi afecţiunea asupra lui Paul. N-am crezut însă că aceasta va fi ultima iubire a vieţii ei. Acceptă postul oferit de către Patrick mai demult la firma Huddleston, Huddleston şi Weekes, găsi o garsonieră în Allingford şi curând am început s-o întâlnesc pe ici-pe colo prin oraş, în compania tânărului sergent care-l ajutase pe inspectorul-şef Chance să facă
cercetări în legătură cu crimele. Tânărul mi se părea mai aşezat şi decât Patrick şi decât Paul şi, probabil, se potrivea mult mai bine cu ea, dar încrederea în capacitatea mea de a-i judeca pe alţii mi se zdruncinase şi nu m-aş fi hazardat să-i prezic viitorul.
Felix petrecu la mine noaptea de după arestarea lui Paul şi am stat de poveşti la o cafea cu sandvişuri.
— Nu ştiu de ce nu mi-ai spus adevărul în legătură cu vizita de după-amiază a lui Meg, am zis. De ce nu mi-ai spus c-a venit pentru noroiul de pe pantofii lui Paul şi nu pentru testamentul distrus de Patrick?
— Dar ţi-am spus adevărul, răspunse – Felix. N-a discutat decât despre Huddleston şi testament.
— Vrei să zici că, de fapt, n-a pomenit nimic despre pantofii lui Paul?
— Nicio vorbuliţă. N-ai băgat de seamă că atunci când am zis că mi-ar fi spus aşa ceva era cât pe-aci să mă contrazică?
apoi curiozitatea a făcut-o să tacă. Riscam un pic, dar mi-am zis că pot conta pe ea. Voia să ştie unde vreau să ajung.
— Înţeleg. Şi mai e povestea cu alibiul tău. Poliţiştii n-or să
fie prea încântaţi de versiunea potrivit căreia ţi-ai fi petrecut seara cu soţii Lewis.
— Dar chiar mi-am petrecut-o cu ei.
165
— N-ai venit la Allingford împreună cu soţii Bodwell?
— Sigur că nu.
— Şi nu l-ai auzit pe Paul apropiindu-se cu ei pe alee şi implorându-i să nu spună nimănui că au asistat la uciderea lui Imogen, şi nici pe Rita n-ai auzit-o gemând, şi n-ai văzut nimic din ce-ai zis că s-a-ntâmplat?
— Doamne fereşte. Chiar crezi că, dacă aş fi fost acolo şi aş fi văzut ce se-ntâmplă, aş fi stat cu mâinile-n sân? Chiar mă crezi aşa de meschin? Te duce mintea… – se opri el ca să-şi amestece zahărul din cafea. S-ar putea să ai dreptate, probabil că un om înarmat c-un pistol m-ar fi speriat mult prea tare ca să mai am curajul să mă arăt. Dar cred c-aş fi mers glonţ la poliţie.
— Deci toată povestea asta a ta n-a fost decât o potriveală.
— Nu-mi place acest cuvânt, potriveală, replică el. Prefer să-i zic „un exerciţiu de imaginaţie“. Am văzut totul foarte limpede cu ochii minţii, până şi cum a procurat Paul pistolul şi motivul pentru care n-a omorât-o pe Imogen cu el. Înţelegi, sunt absolut sigur că n-a ştiut c-o va ucide pe Imogen până
când a ucis-o. Cred că-i revine şi ei în mare măsură vina de a-l fi scos din minţi. În orice caz, cred că el a acţionat spontan. Când au apărut însă soţii Bodwell şi i-au cerut bani, a avut timp de gândire şi le-a spus că merge în cameră
să i-a banii pe care-i are asupra lui, ceea ce a şi făcut, dar s-a dus şi în salonaş, să ia pistolul, apoi i-a condus la maşină
