Eram însă impresionată de ingeniozitatea teoriei lui şi nu voiam să mă despart de ea prea curând.
— Când te-ai gândit la toate astea?
— În timp ce Chance mă tot pisa la cap cu ora la care au părăsit soţii Bodwell Londra. Mi-am dat seama pe loc încotro bate şi tare mă tenta să-i spun că au plecat cu o jumătate de oră sau cu o oră mai devreme decât în realitate, fiindcă ar fi fost încântat să primească acest răspuns.
— De fapt, nu trebuie să fi fost neapărat Patrick şi Imogen, am zis. Puteau fi Meg şi Paul.
— Numai că niciunul dintre ei n-are maşină, prin urmare cel care a mers în spate ar fi trebuit să ia Rolls-ul şi asta ar cam fi bătut la ochi. Sau ar fi putut lua maşina lui Imogen, care era în oraş cu cea a lui Huddleston, însă aceştia ar fi putut sosi acasă înaintea lor şi ar fi văzut că lipseşte din 144
garaj. Într-adevăr, singurul lor alibi este acela că au fost împreună la film, ceea ce nici nu este cu adevărat un alibi, pe când Huddleston şi Imogen au fost la Trandafirul şi Coroana unde consumatorii îi vor fi ţinut minte.
— Îmi închipui că domnul Chance a verificat treaba asta…
adică faptul că n-au plecat mai devreme de ora indicată de Patrick.
— Mă-ntreb… – se-ntrerupse Felix, apoi sări în picioare.
Ştii ceva, cred c-o să mă duc chiar eu să verific treaba asta.
O să intru-n vorbă cu ospătarul. Asta-nseamnă că, probabil, voi fi nevoit să comand ceva de băut. Îmi poţi face un mic împrumut? Am uitat să mă mai duc azi la bancă, dar îţi promit c-o să mă duc mâine.
I-am dat nişte bani şi a plecat.
Abia după plecarea lui, mi-am dat seama de ce era atât de fericit, cu capul în nori. Se şi vedea în postura de mare detectiv. Mi-am dat seama că de azi-dimineaţă jucase întruna acest rol. Nu era dispus să le expună poliţiştilor niciuna dintre ipotezele lui nu fiindcă ar fi avut ceva de ascuns ori fiindcă s-ar fi temut că n-or să-l creadă, ci fiindcă voia să
rezolve singur misterul.
Expedierea, lui Meg la Londra devenea astfel justificată.
Mulţi dintre marii detectivi din romanele poliţiste îşi făcuseră
un obicei din a ascunde martorii importanţi prin nişte hoteluri de mâna a treia până-n clipa în care puteau fi scoşi la iveală cu un maximum de dramatism. Numai că, din câte-mi aminteam eu, martorii aceia dispăreau în chip nefericit exact atunci când era mai mare nevoie de ei. Asta făcea parte din scenariu:
Gândul acesta avu darul să mă neliniştească. Nu l-am luat însă foarte în serios, deoarece, la urma urmei, Meg nu ştia ce rol joacă în plăsmuirile lui Felix şi nu trebuia să se conformeze întru totul regulilor.
Cu toate astea, îmi doream s-o fi trimis la poliţie în loc s-o expedieze la el acasă, fiindcă acolo ce altceva putea face decât să-şi piardă timpul până ce se hotăra să facă poliţiei destăinuiri în legătură cu testamentul la a cărui întocmire au fost de faţă soţii Bodwell, or, până la urmă asta şi trebuia să
145
facă, oricât de mult ar fi vrut să-l protejeze pe Patrick. Însăşi dispariţia ei ar sugera poliţiei că ascunde ceva şi, o dată ce aveau această certitudine, poliţiştilor nu le lua mult timp să
afle ce anume. În condiţii de stres, n-ar rezista cine ştie cât.
Ar ceda curând. Fireşte, întâi ar trebui s-o găsească, dar nu mi se părea că asta ar reprezenta o dificultate pentru ei. Una peste alta, păcat că marele detectiv se comportase atât de iresponsabil.
Se întoarse după aproximativ o oră, cu un aer solemn şi absent. N-avea încă nimic să-mi spună, în afară de faptul că, aşa cum spusese şi Patrick, acesta împreună cu Imogen fuseseră, în seara crimei, la Trandafirul şi Coroana, până în jur de zece şi un sfert. Astfel, cădea cu totul ipoteza ca ulterior îi omorâse pe soţii Bodwell, le transportase cadavrele cu maşina la Deepstead şi apoi se întorsese la casa Arliss înainte de-a se prăbuşi copacul.
— N-am pus nicio clipă asta la-ndoială, zise Felix, dar trebuie să verificăm totul. Ei, ce-ar fi să dai un telefon, să
vezi dacă Meg n-are probleme?
Tocmai mă gândeam şi eu s-o sun. Am luat receptorul, am format numărul şi n-am lăsat receptorul în furcă până când n-am auzit telefonul de la celălalt capăt al firului sunând de zece ori.
— Încă n-a ajuns, am zis.
Felix se-ncruntă.
— Dar trebuia să ajungă. A avut suficient timp la dispoziţie.
— Poate că avea de gând să mai facă şi altceva înainte de-a merge acolo, am zis eu.
— Se poate. O să mai încercăm o dată mai târziu. Ei, şi-acum ce mâncăm? Să fac eu ceva de mâncare sau faci tu?
— N-avem decât cotlete, am răspuns. Mă ocup eu de masă.
Răsuflă uşurat, de parcă ar fi avut prea multe pe cap, ca să mai fie-n stare să gătească. Cu toate astea, se furişă în bucătărie, încurcându-mă la tot pasul în timp ce pregăteam masa. Rămase tăcut aproape tot-timpul, sorbind un whisky subţiat în stilul lui, dar părea să aibă nevoie de un auditoriu, căruia să-i comunice reflecţiile sale profunde.
146
— Nu – mormăi el după puţin timp, pe când cotletele începeau să sfârâie în uleiul încins – nu se leagă?
— Te pomeneşti că scârţâie vreuna din ideile tale strălucite? – l-am întrebat. Ştii ceva, ar trebui să bei un pahar de Bourbon.
Nu-mi răspunse la întrebare.
— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Nu mă ating de-aşa ceva.
Gândul care nu-mi dă pace este că Huddleston şi-ar fi putut da întâlnire cu soţii Bodwell la Deepstead, înainte de-a se duce la Trandafirul şi Coroana. Nu m-am gândit să verific ora la care a ajuns acolo cu Imogen, ci numai la care au plecat.
