ordine-n gânduri. S-a arătat foarte recunoscătoare. Ce-i drept, i-am explicat că s-ar putea să planeze şi asupra ei o oarecare ameninţare, dacă rămâne aici şi se apucă să spună
altcuiva tot ce ştie, dar am avut grijă să n-o sperii prea tare.
— Destul cât s-o expediezi la Londra cuprinsă de-o panică
nebună, fără să-şi ia măcar o periuţă de dinţi.
— Ştii, câteodată am impresia că se acordă o importanţă
exagerată periuţelor de dinţi, spuse Felix.
— I-ai dat cheia de la apartament?
— Bine-nţeles.
Expresia lui mă lăsă perplexă. Mă privea satisfăcut, cu o mină calmă, care de obicei trăda faptul că-i pierdut într-o visare ce-l încântă peste măsură. Deodată am început să am suspiciuni.
— Felix, chiar s-au întâmplat toate astea? am întrebat.
— S-au întâmplat, răspunse el.
— A venit aici să-ţi ceară sfatul, ţi-a spus ce i-au povestit soţii Bodwell despre calitatea lor de martori la întocmirea unui testament şi ai trimis-o la Londra?
— Nu asta ţi-am zis şi eu?
Mi-am privit ceasul de mână.
— N-a avut încă timp să ajungă la tine acasă, dar când o să ajungă, o să-i dau telefon, să văd ce are de spus despre toate astea.
— Asta voiam să-ţi propun şi eu, zise Felix. Ţine la tine. O
să-i pară bine să te-audă. Telefonul tău o va îmbărbăta.
Spusele lui sugerau că, într-adevăr, o trimisese la el acasă.
Dar căutătura continua să mă lase perplexă. Simţeam că, neîndoielnic, îmi ascunde ceva, dar nu-mi dădeam seama dacă-i vorba despre ceva ce-i spusese Meg sau despre vreo ispravă de-a lui. N-aş fi obţinut însă nimic hărţuindu-l cu întrebările, aşa că l-am lăsat în pace şi m-am dus la bucătărie să scot cumpărăturile din coş. Abia mă apucasem de treabă, că a sunat soneria.
În uşă era inspectorul-şef Chance, însoţit de tânărul sergent.
140
Sergentul îmi zâmbi atât de voios, încât părea că-i de-a dreptul încântat să mă revadă. Domnul Chance mă salută
ursuz. Intră târşâindu-şi picioarele. Lăsa impresia că, după
el, n-are niciun rost să se grăbească într-o chestiune absolut neînsemnată.
I-am condus pe cei doi în salon, unde Felix părea să fi adormit întins pe canapea, în realitate, doar închisese ochii, şi de-ndată ce detectivii intrară în cameră, ochii i se deschiseră strălucitori, şireţi şi oarecum pregătiţi pentru interogatoriul care avea să urmeze. Sări în picioare, îi pofti pe cei doi oaspeţi să ia loc şi-i întrebă dacă nu li se pare că-i prea devreme ca să le ofere ceva de băut. Refuzară să fie serviţi cu băutură, însă dădură curs invitaţiei de-a lua loc pe scaune, deşi domnul Chance păru s-o facă în silă, parcă
expunându-se riscului de-a stabili, în acest fel, o relaţie socială, pe care nu şi-o dorea deloc, cu Felix şi cu mine.
— Aş dori să vă pun doar două-trei întrebări, spuse el. N-o să vă răpesc mult timp. Doar cât să verific două-trei lucruri pe care i le-aţi spus azi-dimineaţă sergentului Peabody.
Vreau să ştiu cu exactitate ora la care au plecat soţii Bodwell din Londra după vizita doamnei Freer. Mi-o puteţi spune?
— Cred că i-am spus sergentului că s-a-ntâmplat în jurul orei nouă, răspunse. Felix.
— Sunteţi sigur? Nu v-aţi mai gândit la chestiunea asta?
— Nu, era în jurul orei nouă sau la scurtă vreme după
nouă.
— Nu se poate să fi fost mai devreme?
— A nu, decât cu câteva minute în plus sau în minus.,
— Păcat, spuse domnul Chance pe tonul resemnat al omului obişnuit cu decepţiile în profesia lui. Sunteţi sigur, în continuare?
— Cât se poate de sigur.
— Atunci, se ridică întrebarea de ce au venit aici. V-aţi mai gândit şi la altceva între timp, de la discuţiile de azi-dimineaţă cu sergentul Peabody?
Felix scutură din cap fără cea mai mică ezitare. Avea o expresie afabilă, de om dispus să dea o mână de ajutor.
— Din păcate, niciuna.
141
