— Din punctul tău de vedere, care-ar putea fi lucrul cel mai rău? – întrebă Felix,
— Ei, acela că a dat de necaz.
— Nu că pur şi simplu s-a hotărât să meargă la poliţie?
Ne aşezaserăm toţi trei. Nigel stătea cu mâinile pe genunchii lui dolofani şi ne privea ba pe unul, ba pe celălalt, parcă sperând să surprindă pe chipurile noastre vreo expresie care să-i dezvăluie ceva important.
— La poliţie! – exclamă el. Doamne Dumnezeule, cum de nu mi-a trecut prin minte? Credeţi, deci, că ştia sau avea impresia că ştie ceva despre întâmplările astea îngrozitoare, ceva ce-ar trebui să le spună poliţiştilor? Pesemne c-a plecat după venirea lor. Ce ziceţi, i-or fi zis ceva care-a pus-o pe gânduri în legătură cu vreun lucru ştiut de ea, dar a cărui semnificaţie îi scăpase mai devreme? Cred că-i cu putinţă
una ca asta.
— Vasăzică, au mai venit o dată poliţiştii? – l-am întrebat, realizând abia după aceea că am pomenit cuvântul poliţie pe tonul cu care aş fi vorbit despre nişte gângănii scârboase, care au invadat casa.
Nigel continua să-şi frece genunchii.
— A, da – zise el –, au vrut să se uite la toată încălţămintea noastră. După noroi, ştiţi, în caz că vreunul dintre noi a fost cel care a dus cu maşina cadavrele soţilor Bodwell până la drumul acela de ţară unde au fost găsite, iar apoi s-a-ntors 137
acasă pe jos, prin ploaie. Asta-nseamnă o plimbare foarte lungă pe-o noapte ca aia. Eu unul n-aş fi avut nici un chef s-o fac. Nu-s sigur că poliţia ne-a avut în vedere pe toţi, dar fapt e că ne-au luat toţi pantofii pe care i-am purtat în seara aceea. Întâmplător, ai mei au fost de-atunci lustruiţi. Mi-i fac în fiecare dimineaţă, dar am simţit că treaba asta li s-a părut suspectă. Iar Meg şi Paul aveau amândoi câte o pereche de pantofi murdari de noroi, dar, vă aduceţi aminte, ei au fost la cumpărături după micul dejun în dimineaţa de după furtună
şi a fost de-ajuns s-o ia pe alee, printre băltoace, ca să se umple de noroi pe pantofi.
— Ţin minte că m-am mânjit şi eu destul de tare când am mers pe alee şi am ocolit copacul, i-am zis. Dar crezi că
există vreo legătură între dispariţia lui Meg şi treaba asta?
— Aş vrea să ştiu şi eu, răspunse Nigel. Înţeleg însă că-ngrijorarea mea vă pare neîntemeiată.
— Nu neapărat, zise Felix. În locul tău însă aş aştepta un pic, să văd dacă apare-n scurt timp şi dacă nu se-arată, aş
anunţa poliţia. Dacă s-a dus la poliţie, nu cred că or s-o reţină mult. Până te-ntorci, s-ar putea chiar s-o găseşti acasă.
— Sper, spuse Nigel sculându-se în picioare. Da, sper s-o găsesc. Dar sunt un tip panicard de felul meu. După câte s-au întâmplat în ultima vreme, nu pot să nu mă gândesc că
poate a dat de necaz, că poate a ajuns-o năpasta. Avem o fiară printre noi, o fiară primejdioasă. Şi mie Meg îmi pare genul de fată cuminte. De-a dreptul naivă. Doamne, sper din tot sufletul să aveţi dreptate că n-are rost să-mi fac griji.
Porni către uşă. L-am condus până la ieşire, după care m-am întors în salon. Felix tocmai se întinsese la loc pe canapea. Părea liniştit şi relaxat.
— Nu te-nţeleg, i-am spus. Nu pari deloc îngrijorat în privinţa lui Meg, deşi, cu puţin înainte de a-l conduce pe Nigel, ai fost de acord cu mine c-ar putea fi în primejdie. Ce-ai păţit? Nu-ţi pasă deloc de ea?
— Îmi pasă în măsura în care am luat măsuri s-o protejez, zise el. Mi-am zis că-i recomandabil să fac asta.
— Nu-nţeleg, am repetat. Ce măsuri puteai lua?
138
— Am scos-o din scenă, atâta tot.
— Vorbeşti aiurea.
— E foarte simplu, zise el. Am trimis-o la Londra. Mai exact, în strada Little Carbery.
— Acasă la tine? Cum Dumnezeu ai convins-o să plece acolo?
— Întâmplător, am oarecare trecere la ea şi mi-a ascultat sfatul fără crâcnire. Ştiu că te uluieşte gândul că cineva mi-ar putea purta respect şi m-ar putea lua în serios, dar tânăra asta foarte frumuşică şi inteligentă mă preţuieşte nespus de mult. Şi dă-mi voie să-ţi spun că ăsta-i un sentiment minunat de reconfortant după tratamentul de care, îndeosebi, am parte. Şi aş înflori dac-aş mai avea un pic parte de el.
— Dar când te-ai întâlnit cu ea? – am întrebat,
— Imediat după ce-ai plecat la cumpărături. A venit aici anume ca să-mi ceară sfatul, ce-ar trebui să facă. Mi-a spus c-a ieşit la plimbare ca să-şi mai limpezească gândurile, apoi s-a gândit că-s genul de om care ar putea-o ajuta. Mi s-au confirmat bănuielile. Soţii Bodwell i-au povestit că au fost martori la întocmirea unui testament şi s-a prins că asta se bate cap în cap cu povestea iubitului ei Huddleston, cum că
a fost chemat de doamna Arliss să distrugă un testament. Nu i-a dat prin cap că ar putea-o paşte vreo primejdie din cauza lucrurilor pe care le ştie, dar era teribil de necăjită la gândul că, probabil, e de datoria ei să spună poliţiei tot ce ştie, şi o îngrozea şi gândul c-o să-l bage pe Huddleston în bucluc. E o fată tare bună, Virginia, nespus de cinstită, loială şi sensibilă. De ce nu există mai multe fete ca ea?
— Dar de ce n-ai sfătuit-o să meargă la poliţie? – l-am întrebat eu. Povestea ei despre testament ar întări-o pe a ta.
N-ar mai fi vorba de cuvântul tău contra cel al lui Patrick.
Felix oftă.
— Pui şi tu atâtea întrebări.
— Ei bine, de ce n-ai trimis-o la poliţie?
— De fapt, când s-a ajuns aici, m-am îndoit c-o să se ducă.
— Deci ai băgat-o în sperieţi şi ai trimis-o să se ascundă în strada Little Carbery.
139
— Nici vorbă. N-am făcut decât să-i sugerez că poate i-ar prinde bine un pic de linişte şi pace, timp în care să-şi facă
