129
Toate emoţiile înfrânate-n ultimele zile, poate chiar de la moartea doamnei Arliss încoace, se revărsară într-un torent de suspine şi sughiţuri.
Uşa se deschise şi intră Paul.
— Ce dracu’ i-aţi făcut? – ţipă el furios la mine, după care o strânse pe Meg la piept.
După ce o clipă am avut impresia că o să-l respingă, ea îşi îngropă faţa în umărul lui şi i se cuibări la piept. Paul mă
privi peste capul ei. Nu-mi imaginasem nicicând că acest chip tânăr, blajin, ar putea arăta vreodată atât de răutăcios.
— E opera dumneavoastră? – mă luă la întrebări.
— Nu-i face rău, am răspuns. Era timpul să tragă un plâns zdravăn.
— Dar ce i l-a stârnit?
— Nu contează.
— Ba contează. Ce i-aţi spus?
— De ce n-o întrebi pe ea? Stăteam de vorbă şi deodată i-a dat drumul. Găsesc că-i ceva firesc.
Se încruntă la mine îngrijorat, neputându-se hotărî dacă
să mă creadă sau nu.
— Meg, scumpo – spuse el şovăind –, ce s-a-ntâmplat?
Meg se porni să plângă şi mai amarnic şi se cuibări şi mai strâns la pieptul lui. El îi mângâie uşor părul, dezvelindu-i chipul, apoi o sărută pe frunte. Mi-am zis c-ar fi timpul să-i las singuri.
Dar până s-ajung la uşă, Paul spuse:
— Aţi speriat-o, nu-i aşa? l-aţi spus ceva ce a băgat-o în toţi sperieţii.
— Nu ştiu, poate i-am spus, am răspuns, ieşind din bucătărie.
M-am dus acasă şi l-am găsit pe Felix întins pe canapea, exact ca la plecare. Se prea poate să nu se fi urnit de-acolo cât timp am lipsit, dar în farfurioara de lângă el erau acum mai multe mucuri de ţigară.
Ridicându-şi privirea, îmi puse întrebarea:
— Ei bine, ce-ai aflat de la Nigel?
— Câteva lucruri de-a dreptul interesante.
— Nu-i aşa c-am avut dreptate în legătură cu miniaturile?
130
– mă tachină Felix. Dar n-ai, crede în ruptul capului un lucru până când nu-l afli de la poliţie.
— Nigel mi-a spus că arma cu care au fost împuşcaţi soţii Bodwell este probabil una care i-a aparţinut doamnei Arliss, am zis. O ţinea într-unul din sertarele biroului şi a dispărut.
— Doamna Arliss ţinea un pistol? Ce extraordinari sunt unii oameni, nu-i aşa? Cine-ar fi crezut?
— Am întâlnit-o şi pe Meg, am continuat eu, scoţându-mi pardesiul şi aruncându-l pe spătarul unui scaun. Vreau să
beau ceva.
— Ce doreşti – un whisky?
— Te rog.
Ieşi mormăind în barbă, dezaprobator, şi-n câteva clipe se-n-ntoarse cu câte un pahar pentru fiecare.
— Ce ziceai de Meg? – mă întrebă aşezându-se la loc.
— N-am spus decât că m-am întâlnit şi cu ea. Dar e ceva ciudat cu ea, Felix. Am întrebat-o doar dacă are idee despre ce-ar fi putut şti soţii Bodwell despre careva dintre cei din casă şi subit au şi apucat-o pandaliile. A plâns şi s-a tânguit şi s-a zvârcolit. Iar Paul a intrat şi m-a acuzat că am băgat-o în sperieţi şi interesant e că am impresia că într-adevăr am băgat-o.
Felix sorbi prudent o gură de whisky, apoi puse paharul jos cât mai departe de el, vrând parcă să se asigure că o să-i ajungă până când eu golesc vreo două-trei.
— Vasăzică, ştie ceva şi preferă să păstreze taina, zise el.
Sau, poate că abia acum o fi priceput despre ce-i vorba. Şi n-a mai rezistat, i-au cedat nervii. Bine-nţeles că-i ceva în legătură cu Huddleston.
— Aşa m-am gândit şi eu. Nu cred că şi-ar ţine gura pentru nimeni altcineva, nici măcar pentru Paul.
— Nu.
