concentreze exclusiv asupra şofatului. Ştiam însă că-i doar o aparenţă, la fel de înşelătoare ca şi amurgul nedesluşit prin care mă purta. Conducea excelent, acordând acestei activităţi o infimă parte a capacităţii sale de concentrare. Concentrarea lui de-acum fie ţinea de rolul său de mare detectiv, fie era aplecată asupra unui lucru despre care până acum nu-mi spusese nimic.
Am ocolit piaţa de zarzavaturi şi am intrat pe o stradă care pornea din piaţă şi ducea spre blocul lui Patrick. Locuia singur şi curăţenia i-o făcea dimineaţa o menajeră. Cel mai adesea lua masa în diferitele restaurante ale oraşului. Nu era un tip aşezat, ca Felix, în stare să se descurce singur. Când am cotit pe aleea care ducea la blocul lui, o clădire în stil pseudo-georgian, din cărămidă roşie, eram sigură că nu-l vom găsi acasă, că o fi cinând undeva în oraş şi că plimbarea noastră se va dovedi zadarnică.
Dar exact în momentul în care Felix dădea să cotească
într-un spaţiu liber din parcajul aflat în faţa blocului, din casa scării au apărut două siluete care s-au oprit o clipă la lumina becului. Erau Meg şi Patrick. Acesta o ţinea pe Meg de cot şi păreau angajaţi într-o discuţie serioasă. Porniră pe alee către o maşină parcată ceva mai departe de-a noastră.
Felix dădu grăbit în marşarier şi ieşi din spaţiul în care se pregătise să parcheze.
— Uite-l că are maşina, zise el. Cum a reuşit să ocolească
ulmul ăla căzut la pământ?
— Nu-i a lui, am răspuns. Probabil a închiriat-o.
Mă pregăteam să cobor din maşină, cu gând s-o strig pe Meg.
Felix mă trase înapoi şi, aplecându-se peste mine, trase portiera.
— Nu, nu acum, îmi spuse el. Acum o să-i urmărim.
CAPITOLUL ZECE
Aveam să-mi dau seama curând încotro se deplasează
151
maşina din faţa noastră.
— O duce acasă, am zis.
— Perfect, spuse Felix. Asta şi speram să facă.
— Deci n-ai crezut nicio clipă că ar fi în primejdie alături de el.
— În privinţa asta, e mai bine că ne-am luat măsuri de prevedere, decât să avem regrete mai târziu.
— Sau te-ai gândit că ea ar putea reprezenta un pericol pentru el?
— Nici asta n-ar fi fost imposibil, răspunse Felix. Din câte-mi amintesc, ţi-am spus că ai fi uimită să afli că ştie să
folosească un pistol, dar, din câte ştiu, de mică a crescut cu un pistol în casă. Sunt unii părinţi care-şi învaţă copiii nişte lucruri extraordinare.
— Oricum, se pare că n-a pus prea mare preţ pe sfatul tău, de a se duce la Londra.
— Nu, şi presupun că nu s-a gândit o clipă să plece. Stând de vorbă cu mine, n-a făcut decât să-şi limpezească, într-un fel, intenţiile. Şi-a dat seama că cel mai mult şi cel mai mult doreşte să-i dea lui Huddleston o şansă de a o convinge de corectitudinea lui. Şi, după cum se prezintă situaţia, se pare c-a reuşit s-o convingă.
Maşina închiriată de Patrick opri la un stop. Felix frână în urma lui. De-acum era întuneric şi nu mai distingeam deloc siluetele celor doi pasageri aflaţi în maşina din faţa noastră, cu excepţia capetelor lor profilându-se la lumina felinarelor de pe stradă. Patrick nu privea deloc în urmă şi nu părea să-şi fi dat seama că-i urmărit. Dacă-şi dăduse cumva seama, asta oricum nu-l deranja.
Când stopul trecu pe verde, porni drept înainte şi Felix îl urmă îndeaproape. L-am întrebat de ce-şi continuă
urmărirea în loc să ne-ntoarcem în strada Ellsworthy, dar nu-mi răspunse şi nu am mai repetat întrebarea. Expresia feţei lui sugera iarăşi o concentrare profundă şi ştiam că
degeaba aş încerca să aflu la ce se gândeşte. Se putea-ntâmpla să nu se gândească la absolut nimic, dar n-ar fi recunoscut asta în ruptul capului. Reduse viteza când Patrick opri în poarta doamnei Arliss, ca să vadă dacă o să
152
intre-n casă împreună cu Meg sau dacă doar o lasă în poartă, credeam eu, însă când cei doi coborâră din maşină
şi-o luară pe jos, pe alee, Felix frână în imediata apropiere a maşinii lui Patrick şi coborî.
— Să mergem – îmi zise în clipa în care am pus piciorul pe trotuar –, a sosit timpul să facem odată ordine-n povestea asta, că dacă nu, Dumnezeu ştie ce-o să se mai întâmple.
— Tu ai de gând să faci ordine? – l-am întrebat.
— De ce nu? – zise el pornind pe alee. De-o bucată de vreme încoa’ am certitudinea că ştiu ce s-a-ntâmplat, dar până acum n-aveam idee cum să abordez situaţia. Dacă aş fi comis o cât de mică greşeală, numai bine l-aş fi avertizat pe ucigaş că ştiu cine e. Şi nu vreau să scape nepedepsit de lege. În mod normal, nu sunt un tip răzbunător din fire, doar mă cunoşti, şi mă-ndoiesc al naibii şi de valoarea pedepsei în sine, dar soţii Bodwell, iartă-mă că mă repet, au fost prietenii mei, şi simt că le sunt dator cu demascarea celui care i a ucis. Odată demascat, poliţia n-are decât să preia cazul.
— Nu crezi c-ar fi mai bine să-l preia din capul locului? – l-am întrebat. Vreau să zic, în caz că ştii ceva ce le-ar putea fi de folos.
Ne-am abătut de pe alee şi am luat-o pe gazon, ocolind copacul prăvălit în drum.
— Am o seamă de avantaje de care ei nu se bucură, ai să
vezi, spuse Felix.
Glasul lui avea o înverşunare care mă lăsă perplexă. Mă-ntrebam dacă chiar s-a gândit la vreun plan ce l-ar demasca pe asasin sau dacă totul ţine de-o şaradă la care va renunţa de-ndată ce vom intra în casă. Tăcurăm, amândoi în timp ce urcam treptele de la intrare şi Felix sună la uşă.
Ne deschise Meg. Din felul în care-i zâmbi Felix, fără urmă
