de înverşunare pe chip, mi-am zis că am avut dreptate să
presupun că totul nu-i decât o şaradă în stilul lui.
Întorcându-i zâmbetul, Meg păru să se fâstâcească şi obrajii ei palizi se îmbujorară un pic.
— Vedeţi, până la urmă n-am mai plecat la Londra, zise ea.
Trebuie să vă dau înapoi cheia. Mă simt groaznic, pentru că
aţi fost atât de înţelegător, dar simpla discuţie pe care am 153
avut-o cu dumneavoastră mi-a fost de mare folos, şi, după ce am plecat de la dumneavoastră, mi-am dat treptat seama că, de fapt, nu-i nevoie să fug şi să mă ascund. Nu-mi lipsise decât curajul de-a lămuri situaţia cu Patrick. Aşa că am făcut o lungă plimbare cu autobuzul până când s-a făcut ora de întoarcere a lui Patrick de la birou, după care m-am dus la el acasă şi i-am împărtăşit temerile mele. Şi mi-a explicat totul. Ce minunat! N-ar fi trebuit să-mi fac deloc griji. Mă
simt atât de neroadă că am fost în stare să-l bănuiesc. Dar poftiţi înăuntru şi ascultaţi-i singuri explicaţiile. Tocmai avea de gând să le vorbească şi celorlalţi.
Ne conduse în salon.
Această încăpere mi se păruse dintotdeauna apăsătoare.
Era o încăpere sortită întrunirilor oficiale, între persoane care nu se prea agreau unele pe celelalte. Nimănui nu-i dăduse prin cap să tragă perdelele la loc şi geamurile înalte, dezvelite, erau nişte glaciale dreptunghiuri de smoală ce reflectau în chip straniu lucrurile din încăpere. Putea fi o odaie excelentă pentru conducerea unei anchete, dacă chiar asta avea de gând să facă Felix, dar nu-mi venea să mai cred că intenţionează una ca asta. Părea prietenos şi cuprins de-o uşoară sfială, nu tocmai convins că-i binevenit şi n-avea deloc aerul omului venit ca să incrimineze pe cineva.
În salon se aflau Nigel, Paul şi Patrick. Nigel stătea pe covoraşul din faţa şemineului, cu spatele la vatra goală, Paul se săltă de pe o canapea mică, tare, iar Patrick ţinea cu două
mâini spătarul unui scaun, stând aplecat deasupra lui de parcă s-ar fi aflat la tribună, gata să înceapă o cuvântare, ceea ce, într-adevăr, intenţiona să şi facă. Sosirea noastră îi amână pentru o clipă începerea discursului.
— Doresc să vă fac o mărturisire, zise el. Poate că ar fi trebuit s-o fac mai devreme, dar n-am acordat importanţă
chestiunii în discuţie până când Meg m-a făcut să-nţeleg că
unele dintre acţiunile mele ar putea fi răstălmăcite. Aşa că, dacă n-aveţi nimic împotrivă, o să-i dau drumul. E vorba de ultima dorinţă şi ultimul testament al doamnei Arliss.
Zâmbi auditoriului, vrând parcă să nu fie luat foarte în serios
154
Paul se aşezase între timp la loc, pe canapea, iar Meg lângă
el. Felix se apropiase de una dintre ferestrele înalte şi privea bezna din grădină, cu spatele la cameră. Părea mai curând să-şi studieze imaginea reflectată de geam decât să-l asculte pe Patrick. M-am aşezat pe unul din scăunelele victoriene şi am rămas cu ochii aţintiţi asupra chipului lui Patrick în timp ce vorbea. Nu că mi-ar fi spus mare lucru. Nu se uita la noi ca la nişte prieteni, ci, mai curând, ca la un grup de clienţi pe care nu-i cunoaşte bine, dar pe care e de datoria lui profesională să-i îmbărbăteze.
— Fapt e – zise el cu vocea lui plăcută, sonoră – că doamna Arliss m-a chemat cu câteva zile înainte de moartea ei nu numai ca să-i distrug ultimul testament, ci să-i şi întocmesc unul nou. Unul cu totul extraordinar. La data aceea, desigur, nu ştiam că nu mai are bani de lăsat moştenire şi cred că de-acum nici ea nu mai ştia. S-a apucat să-mi dea instrucţiuni potrivit cărora le lăsa moştenire sume uriaşe unor servitori care o părăsiseră cu ani în urmă. Despre vreo doi dintre ei, întâmplător, ştiam că muriseră. Dacă aceşti bani ar fi fost trecuţi pe numele lor, ar fi fost moşteniţi de rudele lor, de-a căror existenţă doamna Arliss nici n-avea habar. În plus, lăsa o sumă frumoasă pentru înzestrarea unui spital din Allingford, care urma să poarte numele ei, chestie care mi s-a părut bizară în clipa în care mi-a căzut fisa că suma donată
în acest scop era cu mult mai mare decât îmi închipuiam că-i mai rămăsese. Apoi, dorea ca în piaţa oraşului să i se înalţe o statuie soţului ei. Cred că asta mi-a deschis ochii la ce se întâmplă. Sărmana femeie îşi pierduse minţile. Şi, vă daţi seama, a rămas la aprecierea mea cum să procedez într-o problemă atât de lunecoasă. A trebuit să decid foarte rapid ce am de făcut. Să-ncerc s-o conving să renunţe la acest testament pe care părea atât de pornită să-l vadă întocmit?
Să mă-mpotrivesc voinţei ei şi să-i aduc aminte că are rude de care ar trebui să-i pese? Fireşte, acesta a fost primul impuls pe moment. Dar, sincer vorbind, mi-am zis că n-o să
aibă niciun efect. Singurul lucru la care se mai gândea era cum să imortalizeze numele de Arliss în Allingford. Un lucru groaznic de întristător la o femeie care toată viaţa ei a fost 155
atât de sagace şi de realistă.
Tuşi discret, parcă cerându-şi scuze pentru această cădere în sentimentalism.
— Mai aveam şi alternativa de-a o lăsa să semneze testamentul – continuă el –, urmând ca Imogen şi Nigel să-l conteste după moartea ei. Eram sigur că n-ar întâmpina greutăţi în acest sens şi poate că asta ar fi trebuit să şi fac Dar mai aveam la îndemână şi o soluţie mult mai simplă, care avea să scutească pe toată lumea de necazuri. Mi-era foarte simplu să distrug testamentul fără a-i pomeni nimănui nimic. Şi asta am şi făcut. Am făcut-o din prietenie sper să
mă-nţelegeţi. Eu unul n-am urmărit niciun câştig, n-am dorit decât să scutesc familia de un proces plictisitor. Şi niciunul dintre voi n-ar fi trebuit să afle ce s-a-ntâmplat, dacă
doamna Arliss n-ar fi avut inspiraţia să semneze testamentul în prezenţa unor martori şi nu ar fi insistat să fie de faţă şi soţii Bodwell. La data aceea prezenţa lor nu m-a îngrijorat cine ştie ce. Nu ştiam decât că-s nişte servitori excelenţi, habar n-aveam că, în paralel, erau şi şantajişti de meserie.
Dar după moartea doamnei Arliss, când au auzit că
testamentul a fost întocmit acum un an, şi-au dat imediat seama ce am făcut şi cred că alaltăseară au venit aici ca să-mi stoarcă nişte bani în schimbul tăcerii. Din nefericire pentru ei, însă, nu m-au găsit. Dacă s-au dus mai întâi la mine acasă, au aflat, pesemne, de la portar, că am ieşit în oraş cu domnişoara Dale şi s-or fi gândit că am venit încoace.
Şi, de fapt, aici ne-am şi întors, dar, până s-ajungă soţii Bodwell, eu plecasem şi au nimerit prost, exact în momentul când era ucisă Imogen. Dar asta-i o altă poveste. Ceea ce vreau eu să-nţelege-ţi sunt faptele care m-au determinat să
distrug testamentul, lucru aflat de Meg de la soţii Bodwell, ea însă mi-a înţeles greşit intenţiile. Cred că am reuşit s-o conving că n-au fost chiar atât de rele cum a crezut ea şi sper că mă veţi ierta şi voi pentru iresponsabilitatea de care am dat dovadă, deşi n-am încercat decât să vă fiu de ajutor.
La sfârşitul acestui discurs nu se înclină, dar avea un aer de parcă aştepta aplauze.
Nigel tuşi jenat şi se balansă, nu tocmai în apele lui, de pe 156
un picior pe altul. Paul o cuprinse cu braţul pe după umeri pe Meg şi o trase mai aproape de dânsul. Ea se rezemă de el, găsindu-şi parcă astfel o poziţie confortabilă. Felix se-ntoarse de la fereastră, aprinzându-şi în acest timp o ţigară, şi-l privi pe Patrick îndelung, îngândurat.
— Frumoasă poveste, nimic de zis, spuse el. Artistică. Îmi place. Lămureşte totul foarte frumos. Din păcate, nu cred o iotă din ea.
Patrick se împurpură la faţă.
— Ce vrei să insinuezi?
— Foarte simplu, răspunse Felix. Soţii Bodwell mi-au spus că doamna Arliss, până la a doua congestie cerebrală, a fost perfect normală mintal. Şi mai este ştiut şi faptul că doamna Arliss a afirmat că vrea să-i facă dreptate lui Imogen. Aşadar, dacă presupunem că era perfect conştientă de faptul că, nare niciun sfanţ de lăsat moştenire, este limpede că în ultimul ei testament i-a lăsat lui Imogen singurele valori pe care le mai avea, miniaturile, iar lui Nigel resturile aproape inexistente ale averii ei. Dar tu nu ştiai că nu mai are bani, aşa că ai distrus testamentul acesta, dorind ca Imogen să
