dacă ai luat vreodată examenul de conducere auto şi dacă ai avut vreodată carnet de şofer. Eşti sigură că mi-ai spus adevărul, eşti sigură, căci dacă nu, poliţia o să-i dea curând de urmă?
Nu era om care să vorbească mai neînduplecat decât Felix despre necesitatea ca alţii să spună adevărul.
Meg clătină din cap scurt.
— Adevărul e că mă simt un pic penibilă în privinţa asta, dar încă n-am învăţat să conduc. Nu mi-am putut permite să-mi cumpăr o maşină, aşa că nu mi s-a părut important să
obţin carnetul.
— Aşa mi-am zis şi eu – urmă Felix –, dar am vrut să mă
conving. Aşadar, a mai rămas Paul.
Amabilitatea de pe chipul lui Felix dispăru fără veste.
Totodată îi pieri şi aerul teatral cu care vorbise până acum, ifosele de mare detectiv. Era unul dintre rarele momente în care Felix redevenea el însuşi. Părea cu câţiva ani mai bătrân decât de obicei, ca şi cum încântătorul lui aer tineresc n-ar fi fost decât o mască. De sub pleoapele mult coborâte, cel ce se uita la un Paul aparent uluit era un bărbat matur, trecut prin ciur şi prin dârmon, cu o privire pătrunzătoare, 160
perspicace.
— Ai fost de la bun început suspectul meu preferat – zise Felix –, deoarece dintotdeauna mi-au plăcut ideile simple şi mobilul tău, în uciderea lui Imogen, era de departe cel mai simplu. Nu-i aşa c-ai făcut-o pentru banii ei?
Obrajii rumeni ai lui Paul, atât de asemănători cu ai lui Imogen, se întunecară.
— Nu ştiu ce tot zici, spuse el. N-avea niciun ban.
— Ba avea, zise Felix. Din punctul ei de vedere, o fi fost săracă, dar foarte multă lume ar fi considerat-o bogată. Avea venituri personale care nu i s-or fi părut îndestulătoare pentru nevoile ei, dar care te-ar fi putut ispiti pe tine, chiar dacă ai fi avut de suportat cheltuielile de înmormântare. Şi-n Hampstead avea o superbă căsuţă în stil Regency. Cât crezi că face? Optzeci sau nouăzeci de mii? În parte, tocmai de-aceea avea aşa de mare nevoie de banii doamnei Arliss, ca să
poată întreţine o asemenea casă. Am auzit-o spunând că, neavând niciun ban, va trebui probabil s-o vândă şi să se mute într-un apartament la bloc, într-o suburbie. Iar tu erai singurul ei moştenitor, nu-i aşa? Puteai conta pe moştenirea întregii ei averi până când ţi-a spus c-o să se mărite, cu Patrick.
Paul sări în sus. Avea faţa şi gâtul congestionate.
— Dacă vorbeşti serios…
— De ce n-aş vorbi? – întrebă Felix. Asta s-a-ntâmplat, nu?
A fost cumsecade cu tine în copilărie şi te-a îngrijit şi îi puteai cere mereu bani, la nevoie. Asta, în orice caz, până
când ţi-ai găsit o slujbă şi te-ai dus să locuieşti singur întrun apartament. Nu cumva se săturase să mai aibă grijă de tine şi-ţi spusese să te descurci de unul singur, de-ai ajuns să-i porţi pică? Nu ştiu dacă s-a-ntâmplat aşa sau nu, fapt e că te considerai sigur moştenitorul ei. Dar în seara aceea, când te-ai întors cu Meg de la film, Imogen ţi-a spus c-o să se mărite cu Huddleston. Nu ştiu cum s-a întâmplat exact, dar cred că ai intrat cu Meg, aţi urcat sus, v-aţi spus noapte bună şi v-aţi dus în camerele voastre, apoi ceva te-a făcut să
cobori la parter. Poate că ai văzut fâşia de lumină
strecurându-se pe sub uşa acestei încăperi şi ţi-ai zis că
161
Imogen încă nu s-a culcat şi aveai chef să stai la taclale cu ea. În orice caz, ai găsit-o aici şi ţi-a spus că ea şi Huddleston au luat decizia să se căsătorească. Era în al nouălea cer, nu-i aşa, deoarece descoperise că el vrea s-o ia de soţie în ciuda faptului că, din punctul ei de vedere, n-are niciun ban. Şi ţi-ai dat seama că în scurtă vreme avea să-şi facă testamentul, lăsându-i lui totul – îmi închipui că ar fi avut el grijă de asta
– şi poate că te-a şi înţepat oleacă, ştiind că n-o să mai capeţi nimic de la ea. O văd în stare de-aşa ceva. Când voia, ştia să
fie foarte crudă. Şi, pradă furiei şi dezamăgirii, ai ucis-o. Apoi i-ai zărit pe soţii Bodwell la fereastră.
Paul făcu un pas în direcţia lui Felix, apoi se stăpâni, dar brusc mi-am dat seama cât de tânăr şi puternic şi ameninţător pare şi cât de mărunt e Felix pe lângă el. Paul, însă, izbucni în râs.
— Toate astea le născoceşti din mers – zise el –, că-ţi place să te ţii de chestii din astea. Dar nici măcar nu poţi pretinde că ai cea mai neînsemnată dovadă.
— Ba am, spuse Felix.
Paul scutură din cap, încă zâmbind, deşi zâmbetul îi părea crispat, de parcă i-ar fi fost pictat pe faţă.
— E-n regulă, ştim cu toţii, de mult, ce meşter eşti la minciuni, zise el. Dar acum n-ai făcut o glumă prea reuşită.
— Nu-i deloc o glumă, replică Felix. Întreab-o pe Meg de ce-a venit să stea de vorbă cu mine azi după-amiază. Ştiai că
a fost la mine în vizită când v-a lăsat cu prânzul neterminat şi a dispărut de-acasă? Şi ştii din ce cauză? Ieri dimineaţă aţi fost împreună la cumpărături şi, mergând pe alee, v-aţi mânjit pantofii cu noroi, dar ei i-a scăpat acest detaliu până
la sosirea poliţiei, care a vrut să vă verifice toată
încălţămintea. Pe urmă şi-a adus însă aminte că tu aveai deja pantofii murdari şi în momentul în care porneaţi în oraş, nu numai când v-aţi întors de la cumpărături. Şi n-a ştiut ce are de făcut, fiindcă ţine la tine şi nu voia să te bage de pomană la apă. Dar în acelaşi timp e o fată cu conştiinţă
civică, ce respectă legea şi căreia îi repugnă crima. Aşa că a venit să discute cu mine, deoarece era convinsă c-o să
găsească la mine înţelegere…
162
— Dar eu n-am… – îi luă Meg vorba din gură, apoi se opri, ducând mâna la gură în timp ce se uita năucă de la Felix la Paul.
— Nu-i aşa, Meg, c-ai fost în vizită la mine? – o întrebă
