— N-am ajuns la nivelul ăsta, am spus eu. E ceva mult prea avansat.
— Nu în pantaloni! a țipat ea. Pe deasupra pantalonilor.
— Chiar și așa. Apucatul de fund la primul sărut e puțin cam mult.
— Eh, eu cred că poți să-ți umpli mâna fără probleme, chiar și înainte de primul sărut, a spus Cricket. (Râsete zgomotoase.)
— Adică tu pur și simplu întinzi mâna și strângi? am întrebat eu.
— Sigur, de ce nu?
— Te rog. Sunt doar vorbe goale.
— Ba nu. Chiar asta aș face. Peste pantaloni, dacă nu te superi.
Şi tot așa.
A doua zi, m-am dus la școală dată cam cu de patru ori mai mult gloss ca de obicei, iar Shiv era pe hol, lângă cutia lui de scrisori.
— Hei, Shiv, i-am spus eu.
El mi-a întors spatele și a plecat.
La ora de artă poetică nici nu s-a uitat la mine.
La prânz, nu mi-a vorbit și nu s-a așezat în apropierea mea în sala de mese, dar Kim, Cricket și Nora le spuseseră tuturor fetelor ce s-a întâmplat, așa că eram destul de ocupată să răspund întrebărilor băgărețe puse de Heidi, Ariel și Katarina și de alte fete de genul ăsta, încât n-am prea avut timp să mă gândesc la ceea ce se întâmpla.
La cursul de teatru, eu și Shiv trebuia să ne jucăm scena.
— Cum ți s-a părut? l-am întrebat eu după aceea.
— A fost OK, a spus el cu ochii în pământ.
Apoi și-a luat geanta de școală și a plecat.
După ore, l-am văzut îndreptându-se spre autobuz.
— Shiv, stai puțin! am strigat eu.
El și-a văzut mai departe de drum.
În momentul ăla, mi-a fost clar că se răzgândise. M-am simțit ca o idioată. Să fi fost eu o parteneră lamentabilă în repriza noastră de sărutat, sprijiniți de ușă? (Se prea putea, la cât de puțină experiență aveam.) Să fi mirosit eu urât?
Să mi se fi văzut vreun muc în nas, când ne-am oprit din sărutat?
Ce făcusem oare, încât să nu mă mai placă?
M-am tot gândit la chestia asta, dar n-am aflat niciodată. Mă simțeam ca ultima ratată. Îmi plăcuse atât de mult de el, iar acum el părea să nu mă suporte, și nu era nicio cale de întoarcere. Eram complet neajutorată.
N-am mai schimbat nicio vorbă cu el după povestea asta, în afară de
câte un „hei” spus pe holuri.
Când i-am povestit despre Shiv, doctorița Z a zis că ar trebui să-l întreb ce s-a întâmplat. Mă rog, ea nu spune niciodată ceva într-un mod atât de direct. Ce a spus cu adevărat a fost:
— Nu există vreo modalitate prin care ai putea să afli?
— Nu.
Tăcere. Purta din nou acel poncho.
— Mă rog, am zis eu peste o clipă, bănuiesc că aș putea să-l întreb. Dar mai degrabă aș muri decât să fac asta.
Şi mai multă tăcere. Chiar e un poncho hidos.
— Oricum, nu-mi pasă.
Încă și mai multă tăcere. Cine îi cumpără femeii ăsteia hainele?
— Mă rog, bănuiesc că într-un fel îmi pasă, am continuat eu. De fapt, chiar îmi pasă. Mi-a plăcut de el, am vrut să-l sărut din nou, ne-am simțit bine împreună. După care a venit acea umilință. Toată lumea știa că eram împreună, apoi, brusc, ne-am despărțit – și mi se părea că toți vorbesc numai despre asta.
— Poți să-l întrebi? .
I-am ignorat întrebarea.
— Asta e viața mea, sunt părăsită fără nicio explicație. Ori îmi place de cineva și nu e reciproc, ori ceilalți nu mă plac îndeajuns, ori nu atât de mult ca pe altele. Ai lista în față: Hutch m-a părăsit pentru Ariel, Gideon nu m-a plăcut niciodată, Ben nu știa că exist, Sky avea o altă prietenă.
— Povestea vieții tale?
