Ea: „Ar fi trebuit, dar mă plictisesc.”
„Cum aşa?”
„Nu ştiu, pur şi simplu e plictisitor. Poate că nu e el foarte bun la asta.” „Cum e să faci asta?”
„Nu cine ştie ce. Nu ca în cărţile de educaţie sexuală. Mă gândesc la alte chestii cât timp o face.”
„Atunci de ce să-ţi mai baţi capul cu asta?”
„Nu ştiu”, mi-a spus ea ridicând din umeri. „Are ceva de făcut. Îl face să se simtă ca un zeu al sexului.”
„Poate ai putea să-l dresezi puţin. Şi să devină mai bun la asta.”
„Poate. Nu mi-ar plăcea să-i zdruncin micuţa lui lume de zeu al sexului. Pare aşa mândru de el însuşi când termină.”
cu Kim. Dar simt asta în valuri, adică doar în anumite zile. În alte zile mă
gândesc la cum gustam acadele legați la ochi, la ziua când purtam costumul de pisică și ne sărutam (și simțeam că parcă-mi lipsește ceva).
Probabil că tot l-aș primi înapoi, dacă mi-ar apărea la ușă, așa cum se întâmplă în filme.
E Jackson Clarke.
Pur și simplu așa simt în privința lui.
Mă gândesc la Cricket și la Nora. Şi la cât de mult râdeam cândva. Şi la cum mergeam dimineața în sala de mese, iar ele stăteau acolo, bând ceai (Cricket) și Cola Zero (Nora), și se prosteau (Kim întârzia mereu), și la faptul că asta era cea mai bună parte a zilei, în aproape toate zilele... și că
nu va mai fi niciodată așa.
Şi, desigur, mă gândesc la Kim. E atât de ciudat că odată aveam o cea mai bună prietenă, iar acum nu mai am! Am un sertar plin de poze cu ea.
Geaca vintage roșie pe care mi-a cumpărat-o de ziua mea e în continuare pe umeraș, la mine în dulap, iar cartea despre Salvador Dali, pe care am împrumutat-o de la ea, e pe birou. Ţin Ghidul băieților pe un raft, la mine în dormitor, unde s-a aflat mereu – un caiet mare și uzat, acoperit de scrisul nostru. Chiar m-am gândit să-l trag la xerox și să i-l trimit, ca un fel de reproș. Sau poate ca un gest de prietenie. Nu sunt sigură care dintre cele două.
Dar n-am făcut-o.
Încă mai iau, din reflex, telefonul ca s-o sun, de fiecare dată când se întâmplă ceva important, apoi însă îmi aduc aminte și las receptorul jos, fără să formez vreun număr. O mai sun uneori pe Meghan – dar, în majoritatea timpului, nu sun pe nimeni. Doctorița Z zice că trec printr-un fel de doliu și că am un comportament absolut normal.
I-am spus că folosirea unui cuvânt ca „doliu” în situația de față mă face să vomit.
Ea a râs și a zis că tot un proces e, și că tot de jelit e vorba, oricum aș
vrea eu sa-i spun.
Am propus să-l numim Reginald. De-acuma, când mă simt abandonată de toți prietenii, îi zic: „Azi am un Reginald”.
Mă gândesc și la Angelo, ceea ce e absolut pervers, pentru că el probabil ca nu mai vrea să vorbească niciodată cu mine (subiect discutat de multe ori la ședințele de terapie). M-am mai dus cu ai mei într-o seară
la Juana, dar el nu era acolo. Angelo trăiește practic într-un univers paralel – nu universul Tate – și uneori mă întreb ce simte. De ce m-a invitat la balul de ziua liceului lui. De ce a venit la petrecere și mi-a adus cocarda aia. Ce părere are despre casa plină de câini. Ce face după ore.
Dacă se gândește la facultate. Cum arată fără tricou.
Mă gândesc la cărți. La sfârșitul anului m-am uitat pe coperțile din spate ale unor romane polițiste de la biblioteca națională, apoi am citit niște cărți pe care ni le dăduse la literatură britanică și nu avusesem timp să le citesc. Mă uit la prea multe filme. Cred că am văzut deja toate filmele lui Woody Allen.
Mă gândesc să mă angajez undeva. Gata cu îngrijitul copiilor. Urăsc chestia asta. Poate mai bine aș da o mână de ajutor la grădina zoologică
Woodland Park, pentru câțiva dolari pe oră. Sau la bibliotecă.
Mă gândesc să-mi iau carnetul. Nu că aș avea o mașină, dar aș putea să
iau Honda familiei, în weekenduri. Ziua mea e în august. Fac șaisprezece ani.
Mă gândesc la faptul că o să fac șaisprezece ani și că n-o să am o petrecere cum am crezut mereu că voi avea, cu toți prietenii mei rămânând peste noapte, prostindu-se în fel și chip și îmbuibându-se cu tort.
Probabil că gândesc prea mult.
Pe la începutul lui iulie, mi-am luat pentru prima dată un bilet de avion și-am mers s-o văd pe mama la San Francisco, unde își ținea spectacolele. Nu voiam să mă duc, am spus că mai degrabă aș muri decât să-mi petrec toată vara cu ea, iar tata a făcut o întreagă tevatură despre cât de egoistă era ea și despre faptul că nu așa stabiliseră să fie căsnicia lor – dar până la urmă ea a plecat și mi-am dat seama că voiam și eu să
merg. Voiam să văd niște oameni travestiți și niște chestii tipice californiene și, pur și simplu, să plec undeva unde era o atmosferă
diferită. Am sunat-o când era la Los Angeles și am întrebat-o dacă ne-am putea întâlni la San Francisco. A fost distractiv. N-am crezut că aveam să
fiu atât de încântată când am văzut-o venind să mă ia de la aeroport, dar am fost. După ce vom termina aici, ne vom duce la Chicago și Minneapolis.
Nu mă înțelegeți greșit. Elaine Oliver mă înnebunește, pentru că
trebuie să împart camera de hotel cu ea și se ia mult prea în serios, iar
acum, că are un public care o aplaudă în fiecare seară, e aproape imposibil să-i ții piept – dar a renunțat la dieta macrobiotică și m-a dus la cinci restaurante chinezești diferite ca să luăm prânzul, toate în aceeași săptămână. Au un cartier chinezesc incredibil acolo. Parcă ești în altă
