— Poate să meargă Angelo cu ea, a spus Juana, înțelegând apropoul maică-mii. Şi-așa n-avea niciun plan pentru sâmbătă.
— Mamă! (Ăsta a fost Angelo.)
— Ce e, dragă? a zis Juana. De ce să nu te duci cu Ruby la balul ei? Ea s-a dus cu tine anul trecut. Pun pariu c-o să fie distractiv.
M-am uitat la Angelo, convinsă că se gândea cu groază cum ar fi să
ajungă pe un iaht cu o mulțime de elevi de la o școală privată pe care nici măcar nu-i cunoștea.
— Sigur, a spus însă el, zâmbind. Sună bine.
— Da? Păi atunci, mersi.
— Ar trebui să vin la costum, nu?
— Ăăă... da.
84 Credeam că dacă voi avea inima frântă, îmi va pieri pofta de mâncare, aşa cum li se întâmplă întotdeauna protagonistelor din cărţi; m-aş fi ofilit atunci la modul dramatic, iar Jackson m-ar fi văzut, palidă şi cu privirea rătăcită, şi şi-ar fi dat seama că n-ar fi trebuit niciodată să mă rănească în halul ăla. Dar nu. S-a dovedit că
stomacul meu habar n-avea despre ce se petrece în inima mea, deci puteam să
mănânc exact ca de obicei, dacă ar fi existat nişte mâncare normală la noi acasă.
— OK. La ce oră?
— Opt jumate. Iahtul pleacă la nouă.
— Nu, nu, Roo, m-a întrerupt mama. Voi doi ar trebui să mergeți mai întâi să luați cina în oraș. Face Roo cinste.
Angelo a râs și mi-a aruncat o privire gen „Ah, mamele noastre sunt atât de ciudate!”, dar a spus că e în regulă – și dacă voiam mâncare italienească, auzise el de un loc mișto.
— O să vă împrumut eu mașina, a spus Juana.
— O să te iau la șapte, a spus Angelo.
Deci: aveam un partener pentru balul de primăvară, deși făcusem rost de el în cel mai umilitor mod cu putință.
Toată ziua de miercuri am fost ceva mai binedispusă.
Până seara, când m-a sunat Kim ca să-mi dea veștile despre ea și Jackson.
Din acel moment, am simțit că mă sufoc, ca atunci când ești foarte răcit, și mi-am simțit pieptul greu și gol pe dinăuntru. Eram într-o amețeală
continuă. La propriu, vedeam totul încețoșat și aveam atâtea noduri în gât că abia puteam să vorbesc. Din fericire, Nora și Cricket încă erau prietene cu mine atunci, așa că în cele două zile care au urmat am stat la prânz cu Nora (care își luase carnetul); ea m-a scos cu mașina din campus, ca să ne luăm cartofi prăjiți, ca să nu fiu nevoită să stau cu Kim sau cu Jackson în sala de mese.
Practic, Cricket și Nora au adoptat o atitudine de genul „totul se va liniști de îndată ce vei trece peste acest șoc”. Nora mi-a făcut niște brioșe și și-a pus foarte des brațul pe umerii mei. Şi a înrămat o poză cu noi două la un meci de lacrosse. Cricket vorbea tare și clar despre tot felul de alte subiecte, tăia caricaturi din New Yorker și mi le lăsa în cutia de scrisori. Erau fericite pentru Kim și le părea rău pentru mine; se gândeau că o săptămână sau două aveam să fiu mult prea tulburată ca să se poată
înțelege cu mine, dar că apoi totul va reveni la normal.
Eu însă nu puteam nici măcar să mă uit la Kim, atât de trădată mă
simțeam. Am evitat-o, chiar dacă asta a însemnat să-mi schimb locul în clasă, la aproape toate orele pe care le aveam. Treptat, am simțit cum dispărea acea tristețe peste care ar fi trebuit să trec – iar în locul ei a apărut furia. Deși Kim fusese „corectă” în toată povestea asta, și-mi explicase ea însăși la telefon, și nu-l sărutase niciodată înainte ca el să mă
fi părăsit – eram convinsă că, în realitate, nu fusese deloc corectă. Eram convinsă că-i o târfă conspiratoare și mincinoasă, care fură iubiții altora, și speram să cadă în craterul unui vulcan și să moară în chinuri groaznice, cu lava până la gât.85
Mi-am ținut însă gura și am încercat să-mi păstrez urma de demnitate pe care o mai aveam.
În vinerea dinaintea balului, când am ieșit după-amiază de la antrenamentul de lacrosse, n-avea cine mă duce acasă. Până atunci, Jackson mă luase în fiecare săptămână, iar eu atât de adâncită eram acum în propria supărare, încât nici măcar nu m-am gândit să-ntreb pe cineva din vestiar dacă mă putea duce cu mașina. Am fost ultima care a plecat, iar când am ieșit, mi-am dat seama că nu mai era nimeni în parcare.
Am sunat acasă de la un telefon public. Tata a zis că vine să mă ia, dar drumul durează patruzeci și cinci de minute la ora de vârf, așa că m-am așezat pe geanta de școală și m-am apucat să-mi fac tema la franceză, în timp ce cerul se întuneca tot mai tare. Am scris vreo patru propoziții, după care am izbucnit în plâns.
Am stat așa o vreme, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, fără să-mi acopăr fața.
Apoi Dodge-ul lui Jackson a oprit în fața sălii de sport. M-am simțit ca o proastă, cum plângeam acolo de una singură – deși, trebuie să
recunosc, o mică parte din mine s-a gândit că poate el va fi profund mișcat de suferința mea și va înțelege că, de fapt, eu eram fata de care avea nevoie. Mi-am coborât privirea spre caietul de franceză și am încercat să-mi domolesc respirația. Jackson a oprit motorul, a ieșit din mașină și s-a sprijinit de capotă.
— Hei, Roo, speram să te prind pe aici, a spus el.
— Da?
— N-are cine să te ducă? Pot să te duc eu acasă, dacă vrei.
— O să vină tata. Întârzie puțin.
— Cum o mai duci?
85 Paragraful de mai sus este rezultatul a aproape patru luni de terapie, cu două
