— Mami zice că nu. Am întrebat-o azi-dimineață.
— Ei na, trebuie să te lase!
— Stă pe capul meu întruna de când nu mă simt bine.
— Dar au trecut aproape doi ani.
— Da. Se uită la mine cum dorm. Și mi-a ținut un discurs despre cum ar trebui să petrec mai mult timp cu bunicul și cu cei mici. Să-mi întăresc legăturile cu familia. Să zâmbesc frumos.
— Ce rahat.
Mirren îmi arată o mână de pietricele purpurii pe care le-a strâns.
— Poftim.
— Nu, mulțumesc.
Nu vreau să am nimic care să nu-mi trebuiască.
— Te rog, ia-le, spune Mirren. Îmi amintesc cum întotdeauna căutai pietricele purpurii când eram noi mici.
Ține mâna întinsă spre mine, cu palma în sus.
— Vreau să mă revanșez pentru prințesa Butterscotch.
Are lacrimi în ochi.
— Și pentru e-mailuri, adaugă. Vreau să-ți dau ceva, Cady.
— Bine, atunci, spun.
Îmi țin mâinile căuș și o las pe Mirren să-mi toarne pietricele în palme. Le vărs în buzunarul din față al hanoracului.
61
— Te iubesc! strigă ea. Apoi se întoarce și strigă către ocean: O iubesc pe verișoara mea Cadence Sinclair Eastman!
— Nu exagerați un pic?
E Johnny, tropăind pe trepte cu picioarele goale, îmbrăcat într-o pijama veche din flanel cu dungi duble.
Poartă ochelari de soare cu bandă elastică, ce se trag peste cap, și are nasul mânjit cu cremă de soare ca un salvamar.
Lui Mirren îi cade fața, dar doar pe moment.
— Îmi exprim sentimentele, Johnny. Asta înseamnă să fii o ființă umană vie, care respiră. Bine?
— În regulă, ființă umană vie, care respiri, răspunde el, lovind-o ușurel cu pumnul în umăr. Dar nu-i nevoie să faci atâta gălăgie cu noaptea în cap. Avem toată vara înaintea noastră.
Mirren își lasă să atârne buza de jos bosumflată.
— Cady nu stă decât patru săptămâni.
— Nu pot să mă iau la ceartă cu tine așa devreme, spune Johnny. Încă nici nu mi-am luat ceaiul. Ceaiul pentru snobi.
Se apleacă și se uită la coșul de rufe de la picioarele mele.
— Ce-ai aici?
— Planșe de botanică. Și niște schițe de-ale mele mai vechi.
— Ce faci cu ele?
Johnny se așază pe o piatră și eu mă postez lângă el.
— Dau din lucrurile pe care le am, spun. Am început din septembrie. Îți amintești că ți-am trimis eșarfa aia în dungi?
— A, da.
Povestesc despre cum mi-am dat lucrurile unor oameni cărora le vor folosi cu adevărat, despre cum am căutat o casă potrivită pentru ele. Vorbesc despre caritate, punând sub semnul îndoielii materialismul maică-mii.
Vreau ca Johnny și Mirren să mă înțeleagă. Nu sunt o ființă demnă de milă, cu mintea vraiște și cine știe ce sindrom ciudat care-mi provoacă dureri. Vreau să
preiau controlul asupra vieții mele. Vreau să trăiesc conform principiilor mele.
Vreau să trec la acțiune, să fac sacrificii.
— Adică nu vrei, nu știu, să mai ai lucruri? mă întreabă Johnny.
