— Ce fel de lucruri?
— Eu vreau mereu tot felul de lucruri, spune Johnny, desfăcându-și brațele. O
mașină. Jocuri video. Haine scumpe. Îmi plac ceasurile, fiindcă sunt atât de conservatoare. Vreau să am artă adevărată pe pereți, picturi ale unor oameni faimoși, pe care nu le-aș putea cumpăra nici într-un milion de ani. Prăjituri 62
fanteziste pe care le văd în vitrinele brutăriilor. Pulovere, eșarfe. Și în general, chestii din lână cu dungi.
— Sau poți să vrei niște desene frumoase pe care le-ai făcut când erai copil, spune Mirren, îngenunchind lângă coșul de rufe. Chestii sentimentale.
Ridică schița în creion ce-o înfățișează pe bunica împreună cu câinii.
— Uite, asta e Fatima și ăsta e Prințul Philip.
— Poți să-i deosebești?
— Desigur. Fatima avea botul ăla borcănat și fața lată.
— Doamne, Mirren, când te apucă pe tine nostalgiile, zice Johnny.
32.
Îl aud pe Gat strigându-mă în timp ce urc pe pasarelă înspre Noua Clairmont.
Mă întorc și-l văd alergând spre mine, în pantaloni albaștri de pijama și fără bluză.
Gat. Gat al meu.
Oare va fi Gat al meu?
Se oprește în fața mea, răsuflând din greu. Are părul ciufulit. Îi zvâcnesc mușchii abdomenului și pare mai gol decât dacă ar purta costum de baie.
— Johnny mi-a spus că ești jos, pe plaja mică, îmi zice gâfâind. M-am dus întâi acolo să te caut.
— Abia te-ai trezit?
Își freacă buimac ceafa. Se uită în jos să vadă ce are pe el.
— Oarecum. Am vrut să te prind.
— De ce?
— Hai să mergem pe aleea care înconjoară insula.
Ne îndreptăm într-acolo, plimbându-ne cum făceam când eram copii, Gat în față, iar eu după el. Urcăm coama unui deal, apoi dăm ocol clădirii unde locuiesc servitorii, spre locul de unde se vede portul din Vineyard, în apropiere de șopronul pentru bărci.
Gat se întoarce atât de brusc, încât aproape că intru în el și, înainte să mă pot da înapoi, mă ia în brațe. Mă trage la pieptul lui și își îngroapă capul lângă gâtul meu. Îmi strâng brațele goale în jurul bustului său. Are pielea caldă.
— N-am apucat să te îmbrățișez ieri, șoptește Gat. Toată lumea te-a îmbrățișat, în afară de mine.
Atingerea lui îmi inspiră un sentiment familiar și în același timp nefamiliar.
Am mai ajuns în punctul ăsta și înainte.
Și totuși, n-am mai fost aici înainte.
63
Preț de-un moment
sau minute întregi
sau, poate, chiar ore,
sunt pur și simplu fericită, aici, cu trupul lui Gat sub mâinile mele. Zgomotul valurilor și răsuflarea lui în urechea mea. Bucuroasă că vrea să fie lângă mine.
— Îți amintești când am venit aici amândoi? mă întreabă cu gura lipită de gâtul meu. Când am stat acolo, pe stânca aia netedă?
Fac un pas înapoi. Fiindcă nu-mi amintesc.
Îmi urăsc mintea asta paradită, cât de rău îmi e tot timpul, ce distrusă am ajuns. Urăsc felul cum arăt acum și că nu fac față la școală, c-am fost nevoită să
renunț la sport și că sunt atât de crudă cu maică-mea. Urăsc faptul că, după doi ani de zile, încă îl vreau atât de tare.
Poate că și Gat vrea să fie împreună cu mine. Poate. Dar, cred că, mai degrabă, are nevoie să-i spun că n-a făcut nimic rău părăsindu-mă cu două veri în urmă. Și-ar dori să-i spun că nu sunt supărată. Și că e un tip minunat.
Dar cum aș putea să-l iert, când nici nu știu precis ce mi-a făcut?
— Nu, răspund. Probabil mi-a ieșit din minte.
