Două zile mai târziu s-a produs catastrofa. Autobiografia a fost publicată în paginile revistei. Eram buimăcit. La asta s-a adăugat şi invitarea mea urgentă la redactorul-şef care m-^a primit imediat. E greu de explicat ce sentimente şi gânduri mă încercau şi de ce aveam un trac de neînţeles. De aceea nici n-am înţeles de la început ce-mi spunea tovarăşul acela corpolent şi jovial care gesticula în spatele unui birou plin cu şpalturi şi perii tipografice:
— Procedeul pe care l-ai folosit este admirabil, tinere! Iată
doar în două coloane, o mică bijuterie satirică. În fond, ai surprins perfect schematismul didacticist şi sociologismul vulgar al unor studii de istorie literară care mai abundă în revistele noastre. Ai talent de scriitor, băiete. Şi ce e mai grav, ai umor! Doar numele eroului dumitale este destul de tern,
de lipsit de expresivitate. Mai ai de învăţat de la marele geniu onomastic a lui Caragiale. Oricum, te angajez!
Aşa am devenit umorist. Angajat. Angajat pe post de curier şi a început lunga mea biografie între redacţie şi tipografie.
Blocul umoriştilor
În sfârșit m-am mutat! A fost o împrejurare fericită. Cineva avea nevoie de un apartament de patru camere, hol şi dependinţe şi a făcut schimb. Evident, nu cu mine. Eu aveam doar o cameră cu acces la o terasă splendidă. Am dat anunţ
la ziar şi am găsit pe cineva de la Ploieşti care se mută cu serviciul în Capitală. Dorea un apartament cu trei camere.
Restul a fost simplu. Persoana cu trei camere divorţa şi dorea două locuinţe separate. N-a găsit şi a acceptat camera mea.
Au mai intervenit câteva persoane interesate în schimb şi până la urmă eu am obţinut o garsonieră dublă cu condiţia s-o iau cu un dulăpior cam şchiop dar care avea o valoare inestimabilă. Ne-am înţeles şi m-am mutat...
Abia îmi adusesem lucrurile şi încercam să le aşez când cineva ciocăni la uşa de la intrare. M-am dus să deschid. Mă
întâmpină un omuleţ cu o coamă de păr roşietic care rosti declamator:
— Bine te-ai mutat, vecine, şi să-ţi fie de bine!
— Mulţumesc, dar de ce n-aţi sunat? i-am indicat eu butonul soneriei.
Omuleţul parcă anticipase replica mea pentru că
răspunse prompt:
— M-am gândit că e defect... şi adăogă şugubăţ: adică
numai de-efect!
începeam să bănuiesc ceva. Am întrebat:
— Aăă... dumneavoastră sunteți umorist?
— îmi daţi voie, Chiricuţă. Apoi solemn: Epigramist.
Preşedintele cenaclului de palier al epigramiştilor de la etajul doi.
Şi drept cea mai elocventă legitimaţie recită spontan:
— Pot să-ţi fac aşa pe loc
cât ai da o telegramă
fără bloc şi fără toc
un catren, o epigramă!
Râse cu un aer complice. Eu însă rămăsesem pe gânduri:
— Aţi spus „cenaclu de palier"?
— Păi da cum?! replică omuleţul. Aici fiecare etaj are cenaclul lui. Cei de la patru, de exemplu, sunt conduşi de Ilarie Macarie. Îl ştiţi, nu-i aşa? Este-o-adevărată dramă, ăsta ca s’te facă praf, nu-ţi trântește-o epigramă, ci-ţi trînteşte-un epitaf!
Şi iar izbucni în râs cu un aer uimit de parcă se minuna el însuşi cum îi curg de lesne versurile. Mă întrebă:
— Dumneavoastră, tot la epigrame?
Am răspuns cu toată seriozitatea indicând cu capul spre sferele înalte:
— Nu, eu... la epicentru.
— Buuuună! explodă Chiricuţă. Vă plac calambururile. Nu prea se cer, dar eu le apreciez. De aceea vă invit să veniţi neapărat la mine la o cafea...
— Cu plăcere...
— A propos, faceţi balet? mă întrebă luând un aer serios, dar în ochi îi luci o luminiţă suspectă.
— Eu?!
— Da, şi izbucni iar în râs, pentru că la mine în casă se umblă numai în poante! Ei, la re- bonjour, colega! făcu Chiricuţă şi se îndreptă spre apartamentul de alături rămas cu uşa deschisă.
Am ridicat din umeri şi am reintrat în noua mea locuinţă.
