Pătraşcu clatină din cap.
— Şi dacă vede omul aici numai viorele, ei? O să creadă că
noi i-am făcut-o. înadins. Că te-am pus să-i faci aluzii. Nu-ţi
dai seama ce păţim? Nea Pandele, dacă ne iubeşti, pune altceva. Te rog în numele colectivului. Altceva, pricepi?
A priceput Pandele. A oftat. Pătraşcu îi întinde pachetul cu ţigări, nea Pandele aprinde una şi trage un fum cu sete...
E opt şi cinci. Funcţionarii au intrat. În faţa instituţiei e numai Pandele care pune acum flori.
Alte flori. A trecut şi directorul care i-a răspuns cu bunăvoinţă la salutul lui de „să trăiţi'1. I-au plăcut şi lui răsadurile. În sfârșit, rezolvase problema.
Primăvara reintrase în drepturile ei depline. Pandele zâmbea: e înţelept cine ştie să nu jignească pe nimeni nici c-o floare...
...S-a întâmplat ca peste puţină vrane, nea Pandele să
facă o cerere de împrumut la reciproc. Şi n-a priceput deloc de ce tovarăşul Ştefănache nici n-a vrut să se uite la hârtie.
L-a fulgerat peste ochelari şi a zbierat:
— Nu se aprobă! Şi i-a închis ghişeul în nas.
Pandele a împăturit cererea, a pus-o în buzunar şi a ieşit din clădire. Până să intre în tură, mai avea. Pomi agale, privind distrat şi fără interes la brazdele cu flori albe vesele.
Un parter întreg de părăluţe. Nu ştia bietul om că la recentul control făcut în gestiunea lui Ştefănache s-ar fi descoperit —
aşa vorbea lumea — lipsa unor părăluţe...
De astăzi!
Marile hotărâri se iau întotdeauna la începutul anului.
Sau al săptămânii. Sau în ziua lefii. Aşa cel puţin mi se întâmplă mie. Uite, chiar astăzi împlinesc 30 de ani.
Frumoasă vârsta. Rotundă. Vârsta marilor hotărâri. M-am pregătit îndelung pentru ea. Şi astăzi... gata, de astăzi sunt altul! Alt om! În definitiv, ce-i atât de greu? îmi fac un inventar al lipsurilor, al defectelor şi cu puţină voinţă, fermitate şi consecvenţă le depăşesc, le înlătur, le îndrept, le fac să devină de domeniul trecutului. Aşadar, cu ce să încep?
Adică, cu ce să termin. Fumatul. De astăzi nu mai fumez! De pe urma lui ai numai neplăceri. Chiar deunăzi am ciţit că în Elveţia fumatul e interzis. Bine au făcut! Cine vrea să fumeze, n-are decât să plece în altă parte. Ia să vedem câte ţigări mai am. Două Cişmigiu cu filtru. La coş cu ele! Şi bricheta? O fac cadou. Cui? Ronson-ul ăsta mi l-am luat când am fost în delegaţie la Pariș... Ce amintiri! O fac cadou şefului că tot nu m-a scos din aluzii că el m-a propus, că fără el... Bine, îi fac şi eu aluzii şi, după ce mă întorc de la Roma, i-o dau...
Altceva ce-ar mai fi? Mda, ar mai fi că sunt cam neatent cu soţia mea. Deşi la servici citesc cu deosebit interes articolele despre Condiţia femeii, acasă mă port ca un feudal.
Bineînţeles, ca mentalitate. Oricum, condiţiile sunt mult diferite. Dar de astăzi, gata, sar epocile istorice şi am să fiu atent! N-am să-i mai dau să-mi calce cămaşa cu un sfert de oră înainte să mă prezint la şef. O să i-o dau din ajun. O să
împart cu ea în mod echitabil şi grija băiatului. Nu e just ca numai ea să se ocupe de educaţia lui. O să stau mai des de vorbă cu el. Acuşi trece dintr-a doua într-a treia (sau într-a patra?) şi eu am fost tot timpul atât de ocupat! Cred că acolo, la bunici, cu aerul ăla tare de munte s-a făcut flăcău mare...
Da, neapărat trebuie să stau de vorbă cu el. Să ştie şi el că
are un tată. De astăzi am să fiu un tată model! Ce-ar mai fi de luat în consideraţie? Dacă trebuie să fiu sincer până la capăt cu mine, trebuie să recunosc că şi la servici mi se reproşează unele deficienţe... Foarte bine! Să vedem despre ce e vorba şi le remediem. Chiar nu de mult am fost criticat că
am rămas în urmă cu o lucrare care trebuia predată de mai bine de trei luni. Neglijenţă! Nu, cu asta nu sunt de acord.
Când am cerut dactilografă ca să dictez referatul mi-au dat?
Nu, nu mi-au dat. Când am sugerat să mă promoveze ca să
am o imagine mai de ansamblu asupra problemei, m-au promovat? Nu m-au promovat. Şi tot eu, neglijent?
Totuşi, nu pot spune că n-am manifestat într-o oarecare măsură şi neglijenţă. Bine, am să aduc certificat medical. Am două absenţe nemotivate. Ce-i drept, e drept. Am neglijat.
Acum când mă analizez cu atâta luciditate, când mă privesc drept în ochi fără şovăire, sunt mândru de mine. Să mă
privesc în ochi în oglindă. Hm, de fapt, nu prea am motive de mândrie... Am, aşa, o figură inexpresivă, de om slab, fără
voinţă, fără personalitate... Gata, am terminat! îmi las mustaţă! O mustaţă mare ca vrabia, cum are Gavri- loiu. Ăla bărbat! Când intră el la dactilografe nu există să nu găsească
o maşină liberă. Cred şi eu că predă lucrările la timp. De aceea l-au şi promovat. Da, de astăzi îmi las mustaţă! Nici părinţii n-or să mă mai recunoască. Aoleo, de părinţi am uitat. Nu le-am mai dat un telefon nu ştiu de când. Le dau astăzi neapărat. E şi ziua mea. Chiar acum: „Alo, tată? Tu eşti? Aici, Grigore... Cum, care Grigore? Fiul tău...
Mulţumesc, tată. Ştiam că te gândești la mine... Vezi, gând la gând. Bine, vin la voi la masă. De mult vroiam să stau cu matale faţă în faţă să nu ne despartă decât o sticlă de vin...
Nu, nu mai spune nimic, ştiu, ai dreptate... Bine, la revedere!“ Ehei, aşa e, trebuie să mă schimb... Da, trebuie să
mă schimb, să-mi pun altă haină şi să mă grăbesc. Tatei nu-i place să întârzii la masă... Deci am rezolvat şi asta! Azi e o zi mare. O piatră de hotar în existenţa mea. Da, ce nu poate face omul cu puţină voinţă, fermitate şi consecvenţă!
...Şi cum, să nu mai am chiar nicio lipsă? Nici un defect cât de mic? Să fiu chiar un om perfect, un erou de roman?
Nu, nu e bine. Trebuie să-mi rămână măcar un cusur cât de mic, ceva care să mă umanizeze... A, ştiu! Unde-am pus ţigările alea?
Eclipsa
