— Dar de ce te-ai urcat?
— Pentru că nu ajung la sonerie.
Nu puteam să mă supăr.
— Hm, şi ce doreşti, băieţel?
— Mi-a spus tata că matale eşti noul nostru vecin...
— Da, şi?
— Mi-a spus oa să mă duc la matale să-mi faci compunerea pentru mâine, că să-ţi fie de bine dacă ai făcut schimb cu nenea care a stat aici. Că el îmi făcea compunerile.
Puştiul era simpatic. L-am dat jos de pe scaun şi l-am poftit în casă.
— Uite, treci acolo la masă, ia un creion şi scrie. Eu îţi dictez, bine?
— Nu e bine. Facem altfel — spuse piciul. Matale stai şi scrii şi trec eu mai târziu când e gata. Că eu mai am să mă
joc. Dar te rog să fii atent să nu faci greşeli de gramatică să
creadă tovarăşa că mi-a făcut-o tata.
Argumentul era convingător. I-am făgăduit că în cel mult o oră va avea o compunere de nota 9.
Băiatul m-a privit ironic: vasăzică recunoşteam că nu-s în stare să iau un zece. Dar fiind prima oară înţelegea să nu insiste... L-am condus la uşă şi ne-am dat mâna.
— Ia spune-mi, puişor, l-am întrebat într-un efort de fantezie, ce vrei să te faci când ai să fii mare?
Băiatul mă privi compătimitor:
— Eu?! Ce întrebare! Mă fac umorist ca tata!
Motivaţie pentru negaţie
— Dacă vrei, îţi dai numele, dacă nu, nu...
— Mi-1 dau, de ce să nu mi-1 dau? Pentru televiziune?
— Da.
— Şi operatorul unde e?
— Este. Trage nişte exterioare. Pe urmă montăm cu sunet...
— E-n regulă. Când vine mă prezint în „prim plan". Sunt şi fotogenic...
— Să continuăm. Deci ai hotărât să te însori...
— Daaa... Vine operatorul?
— Vine.
— Ce spuneam?
— Că eşti fotogenic...
— Da, da! Deunăzi când am greşit numărul, mi-a spus o persoană că semăn la voce cu Alain Delon. Aşa că mi-a venit şi mie timpul. Au dreptate babacii. Unde au, au! Cât o să mai stau pe spatele lor?! Că nu e comod nici pentru mine. Să am şi eu un ban al meu, să nu dau socoteală la nimeni. Bătrânii cu ale lor... mereu te întreabă: ba ce-am făcut cu televizorul, ba că de ce am împrumutat frigiderul, ba că m-au păcălit vis-â-vis de Consignaţia că tabloul din sufragerie pe care l-am dat cu 200 de lei, era un Grigorescu veritabil... Cine să le mai ştie? Tablou Grigorescu, televizor Grigorescu... Concepţii deale părinţilor. Altă generaţie. Aşa, dacă mă însor, plec de-acasă. Mă mut la ea. La nevastă-mea. Doar e şi normal să
stau cu ea.
— Dar dumneavoastră ce studii aveţi?
— îmi pare rău, filologia. Aşa cred... Ca să fiu sincer —
asta, vă rog să nu imprimaţi — nu prea m-am omorât. A fost damblaua babacilor. Să am diplomă. Au cheltuit o mulţime de parale pentru cartonul ăsta...
— De ce nu vă prezentaţi la post?
— Păi ştiţi unde mi-au dat?
— Cred că la o catedră, nu?
— Ei, da, dar ca să ajung la ea, trebuie să schimb două
troleibuze şi un tren. Vă daţi seama la ce oră ar însemna să
mă scol? Eu care mă culc când se scoală găinile. La cursuri mai dormeam, că mă aşezam în fundul sălii. Dar să doimi la catedră? Te lasă copiii? Şi n-ar fi numai asta... Nu filmaţi?
