îmi venea să zâmbesc. În fond, mă gândeam, există şi vecini mai făi.
Încercam să găsesc un loc cât mai ferit de priviri pentru nepreţuitul dulăpior când iar se anunţă cineva la intrare. De data aceasta, folosind cum se cuvine soneria.
— Fiţi binevenit în blocul nostru! îmi daţi voie, Antimon, se prezentă cel de al doilea vecin. Şi preciză: Dar de semnat, semnez Antiton. Am o rubrică permanentă, poate aţi întâlnit-o, cu siguranţă aţi întâlnit-o, Glume adunate şi-napoi la lume date. Şi, fără tranziţie: Auzi, vecine, n-ai ceva reviste vechi?
— Nu... să vedeţi, acum cu ocazia mutatului le-am aruncat, m-am scuzat eu. Pentru ce vă trebuie? La spălatul ferestrelor?
Antimon, un ins înalt şi slab, începu să gesticuleze agitat:
— La spălatul... fereastră sfântu*! se poticni el de emoţie.
Vă daţi seama ce-aţi aruncat?! O comoară! Păi în reviste vechi se găsesc glume nou-nouţe, nu ştiaţi? Unde le-aţi aruncat? mă întrebă cu un amestec de reproş şi disperare în glas.
Din fericire ştiam:
— într-un container al ICAB-ului, pe strada Toamnei colţ
cu Sapienţei.
— Am fugit! se răsuci pe căleîie Antimon. Repede până nu află alţii şi se face coadă.
Am rămas privind în urma lui. Tocmai vroiam să închid uşa când din ascensor năvăli spre mine un nou personaj.
Venea spre mine cu braţele deschise. Purta un robdeşambru albastru lucios şi avea la gât un fular alb de mătase.
— Confrate dragă, vino să te sărut! mă luă el în braţe şi-mi făcu vânt în locuinţă. Nici nu ştii ce bucurie mi-ai făcut!
În sfârșit avem un vecin nou! Ceilalţi sunt plicticoşi de moarte. Depăşiţi! Nu ştiu anecdote decât fişate până la 325.
Ei de glumă 742 n-au auzit! De bancul 873 habar n-au!
Pentru că nu citesc! Se mulţumesc cu ce-au prins prin liceu, pe sub bancă. Aşa nu mai merge! Trebuie în permanenţă să
te ţii la curent cu ce se mai râde în lume. Ei, ce să mai vorbim!
Făcu un gest larg cu mâna încercând să cuprindă
orizontul care abia încăpea în mica mea locuinţă. Apoi se aşeză brusc într-un fotoliu rămas în mijlocul casei.
— Ştiai că eu sunt la parter? mă întrebă cu un oftat adânc.
— Nu, nu ştiam, am răspuns încercând să ghicesc dacă se aşezase pe servietă în care aveam ochelarii sau colţul acela negru care ss zărea era pur şi simplu pălăria mea.
— Daa. rău de tot...
— Dar ce are, igrasie? am spus că să spun ceva.
— Cine?
— Apartamentul...
Musafirul clătină din cap:
— A, nu! Apartamentul e bun că e sus la şapte. Eu sunt la parter. La pământ, dragă! Daaa. Mi-au respins comedia. Mi-au spus că n-are haz. Ei, spune şi tu! Am citit-o la toată
lumea: şl nevastă-mea şi cumnatu-aneu şi soră-sa şi soa-cră-mea au râs pe leşinate. Şi doar ştii că familia e familie. Şi ei cică e facilă! Că n-are mesaj. Când tocmai despre un mesaj şi este vorba că aşa se şi cheamă: „O scrisoare găsită".
Am dat din cap plin de înţelegere. Acum începeam să
pricep de ce vechiul locatar căutase o locuinţă cu lemne şi baie comună. Mosafirul meu însă se simţea bine şi-mi făcea confidenţe:
— Îţi dai seama, eu şi vedeam cronicile relevând — scrise cu degetul în aer — „nouă viziune prin care reputatul comediograf Valenţiu Papadache-Botoşani repune în drepturi serviciile poştale care nu şi-au pierdut funcţionalitatea în secolul nostru, secolul televiziunii". Şi ridi- când colţul gurii a dispreţ: S-a găsit chiar acolo unu’ să insinueze că „mai bine să jucăm Scrisoarea pierdută şi s-o pierdem pe asta"... Spune şi tu. Şi încă mai cer să scriem pe teme de actualitate!
Papadache se ridică din fotoliu. Am oftat uşurat. Şezuse pe pălărie.
— Ei,- mai vorbim, că acu stăm aproape. Te las. Dar — şl ridică un deget invocând autorităţi implacabile — duminică
nu te las! Vin să-ţi citesc comedia.
A plecat. Uşa s-a închis. Stăteam în mijlocul locuinţei nehotărât, așteptând într-o stare de spirit fatalistă să sune din nou soneria. Să bată la uşă un alt vecin. Blocul avea multe apartamente şi înţelegeam că intrarea mea în acest spaţiu era privită cu un viu şi justificat interes. Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Mi-am făcut o cafea, am fumat o ţigară şi în cele din urmă m-am apucat să-mi aranjez casa.
După mai multe ceasuri de efort, am căzut pe canapea şi am adormit buştean. Nu-mi dau seama cât am dormit. Poate chiar zece minute, când în locuinţă răsună violent soneria.
Am sărit speriat. Buimac am deschis uşa şi mi s-a înfăţişat un tablou neaşteptat. Un băieţel de vreo şapte-opt ani urcat pe un scaun apăsa cu nădejde pe butonul soneriei:
— Ce faci, băieţel, de ce suni la uşa mea?
— Ca să mă daţi jos de pe scaun, nene...
