Chifiriuc grăbeşte pasul să nu întârzie.
Nea Pandele ridică din umeri, „la urma urmei, nu face nimic, mai am aici şi alte flori. Poate e bine să nu-1 supărăm pe tovarăşul So- fronie... Cine ştie!“ Mda, o să pună altceva.
— Ce mai faci, nea Pandele? aude în spate un glas prietenos. Sănătos, voios?
E Marinică Timofte de la dispecerat.
— Sădeşti flori? Bine faci, să avem şi noi aici în faţă o bucăţică de grădină. Şi ce pui? Ceva ce miroase frumos?
— Ceva frumos, da. Dar nu miroase, spune Pandele alegând bulbii dintr-o lădiţă. Pun lalele...
— Bravo! Şi mie îmi plac lalelele. Sunt..., dar Marinică îşi curmă vorba ţintuit de un gând. Ştii — spune el — n-ar fi bine să pui tocmai lalele.
— Păi n-ai zis că-ţi plac?
— Mie, da, dar nu-i plac... — coboară vocea — tovarăşului Ambrozie, îl ştii, şeful sectorului autodotare.
— Şi de ce, mă rog, nu-i plac?
— E o poveste încurcată... sau cine ştie, poate numai gura lumii. Cică nevesti-si îi plăcea de unu’ care tot cânta „lalele, lalele1*.
Pandele se uită cu tristeţe la bulbii de lalea. Şi cât umblase să facă rost de ei!
— Treaba lui. Nu-i plac, să-i fie de bine...
— Lui poate să-i fie de bine, dar matale ar putea să-ţi fie şi de rău. Nu $ții că tocmai tovarăşul Ambrozie împarte biletele la odihnă? Dacă vrei să te duci în concediu la băi, depinzi de el. Dacă vrea, îţi dă, dacă nu, nu.
Portarul oftează. Chiar se şi gândise să ceară anul acesta să meargă la băi. După atâtea nopţi nedormite în interes de
servici, acum avea insomnii şi ziua. În definitiv, o să schimbe laleaua şi gata! De ce să-şi complice singur existenţa? O să
pună viorele. Cui nu-i plac viorelele cu albastrul lor inocent şi odihnitor!?!
— Noroc, nea Pandele! Ce flori frumoase!
E Pătraşcu de la serviciul tehnic. Băiat bun care-'l tratează întotdeauna cu un car păţi cu filtru de care nu găseşte. Pandele se întoarce spre el cu un zâmbet larg.
— Nu-i aşa că-s frumoase? Viorele.
Dar ce se întâmpla? Pe faţa lui Pătraşcu apăruse o expresie de spaimă.
— O să pun un parter de viorele să se oglindească cerul în ele...
Zâmbetul mai stăruie pe faţa lui Pandele.
— Să nu pui, nea Pandele! Nici parter, nici etaj. Să nu pui, că-i foc!
— Da’ ce au frate şi astea?! îşi dă Pandele şapca pe ceafă.
— Ce, nu ştii?
— Ce să ştiu?
Pătraşcu se dă mai aproape şi priveşte cu coada ochiului în jur, apoi spune cu glas scăzut:
— N-o ştii pe Viorica?
— Care Viorica?
— Secretara...
— A, da! O fată ca o floare, spune blajin Pandele.
— Tocmai asta e! Ca d floare. Ce, nu ştii cine se tot uită
după ea?
— Nu ştiu, frate!
— Ei, cum aşa? Toată lumea vorbeşte! Cine-o cheamă
mereu să stenografieze, ba una, ba alta, ba la şedinţă
deschisă, ba la şedinţă închisă? Cine-i dă lucrări suplimentare să scrie rapoarte la minister până noaptea târziu? Ei?
Pandele rămâne cu gura deschisă:
— Zău?
