Atacurile repetate ale lui Borges asupra naţionalismului, statului şi a populismului demonstrau ura lui faţă de orice mişcare sau instituţie care ameninţa libertatea individului responsabil, căci singurul ideal care îi susţinuse în tot timpul acesta convingerile politice schimbătoare era, în esenţă, unul democratic, în spirit liberal, bazat pe o viziune „anarhistă” a individului moral care trăieşte într-o comunitate de indivizi liberi, pe care şi-o însuşise în tinereţe de la tatăl lui şi de la Macedonio Fernández. Începând din 1980 se considera „un anarhist inofensiv”, chiar „un revoluţionar” care era 1088 Articol în Clarín, 4 iulie 1981.
1089 Ibid.
„împotriva ideii de stat şi a graniţelor dintre state”1090. Borges a dat mai multe explicaţii despre „anarhismul” lui într-un interviu acordat lui Uki Goñi de la Buenos Aires Herald: „Naţionalismul este cel mai mare dintre toate relele. Şi, desigur, distribuirea inegală a bunurilor materiale, care este şi ea nedreaptă, ca şi împărţirea pământului într-o ţară sau alta. Duc la război, aceste discriminări arbitrare. Vezi, sunt un învăţăcel al lui [Herbert] Spencer, un bătrân anarhist”1091.
Nu există niciun fel de îndoială că la sfârşitul anului 1981 Borges era profund dezamăgit de guvernarea militară. Şi totuşi, nu găsea o altă soluţie pentru Argentina. Susţinea în continuare că ţara încă nu era „coaptă pentru democraţie”: „Cred că această guvernare este un rău necesar fiindcă democraţia ne-ar da un alt Frondizi sau, ferească
Dumnezeu, un alt Perón”1092. Borges încă mai era prizonierul vechii contradicţii, de aceea se agăţa de ideea că generalii erau, în fond, bine intenţionaţi. „Cred că această guvernare are intenţii bune, dar ceea ce a făcut până acum nu poate fi scuzat”1093, i-a spus el lui Uki Goñi. Iar scriitoarei Victoria Slavuski îi mărturisea: „Se prea poate ca această guvernare să aparţină unor oameni bine intenţionaţi, dar incompetenţi”1094.
Semnele acestei incompetenţe se vedeau peste tot. Chiar dacă
gherilele fuseseră înfrânte în 1980, junta militară părea incapabilă să
împiedice declinul economic al ţării. Generalul Videla şi alţi moderaţi din interiorul juntei, alarmaţi de dezastrul provocat de 1090 Articol în La Razón, 11 iunie 1980, despre un interviu dat la Paris, unde Borges a primit Premiul Internaţional pentru Literatură Cino del Duca.
1091 Buenos Aires Herald, 6 februarie 1981.
1092 Ibid.
1093 Ibid.
1094 „The Old Man and the City”, Times Literary Supplement, 20 august 1999, p. 11.
încercările de a privatiza uriaşul sector de stat, au încetinit procesul, dar creşterea economică întârzia să apară pe măsură ce hiperinflaţia îşi lua din nou avânt, iar exporturile scădeau vertiginos. Mai multe crahuri financiare majore au fost urmate de o presiune asupra monedei naţionale, după o depreciere bruscă în februarie 1981.
Perspectiva financiară era sumbră – datoria externă ajunsese la peste 35 de miliarde de dolari şi peste o treime din veniturile provenite din export era folosită numai pentru plata dobânzilor.
În martie 1981, generalul Videla a predat preşedinţia unui alt moderat, generalul Roberto Viola, dar, în urma unor conflicte dure între generali, în decembrie 1981 Viola a fost înlăturat de generalul Leopoldo Galtieri, care a introdus un plan de austeritate economică
pentru a reduce hiperinflaţia. Această nouă strângere a curelei nu a făcut decât să ducă la agitarea spiritelor în rândul muncitorilor industriali, junta fiind asaltată de greve, închiderea unor fabrici şi demonstraţii masive. Temându-se că ar putea pierde controlul situaţiei, Galtieri s-a hotărât să joace iar cartea naţionalistă, numai că
de data aceasta şi-a ales cea mai incendiară dintre controverse –
revendicarea Insulelor Malvine (Insulele Falkland), un mic arhipelag din sudul Oceanului Atlantic, care se afla în posesia Marii Britanii din 1833. Pe 2 aprilie 1982, forţele armate au lansat o invazie a Insulelor Falkland şi, în doar câteva ore, străzile Argentinei s-au umplut de oameni cuprinşi de extaz care strigau lozinci naţionaliste.
Necazurile juntei păreau că se volatilizează: Galtieri era eroul momentului.
Armata argentiniană socotise că Marea Britanie nu se va deranja să recupereze teritorii îndepărtate care nu păreau să aibă nicio valoare pentru ea; dar premierul britanic, Margaret Thatcher, a trimis o puternică trupă de şoc navală ca să recupereze insulele.
Ajunsă în sudul Oceanului Atlantic, flota britanică s-a angajat cu
forţele argentiniene într-un conflict care a început să facă numeroase victime de ambele părţi. Insulele au fost recucerite în scurt timp de trupele britanice şi pe 11 iunie comandantul forţelor militare argentiniene care ocupau Insulele Falkland s-a predat oficial britanicilor.
La doar câteva zile de la capitulare, junta generalului Galtieri a căzut, un nou guvern fiind format de un general în retragere, Reynaldo Bignone, care a moştenit o situaţie cu adevărat haotică – o economie ruinată şi o populaţie furioasă care nu putea înţelege dezastrul, întrucât fusese făcută să creadă de către maşina de propagandă a juntei că Argentina se îndrepta spre o victorie glorioasă împotriva imperialiştilor britanici. În lunile care au urmat, generalul Bignone a negociat cu liderii partidelor politice termenii retragerii armatei din politică şi restaurarea democraţiei electorale.
Borges se afla în New York când a auzit pentru prima oară despre invadarea Insulelor Malvine. S-a îngrozit la fel de mult de efuziunile naţionaliste ale populaţiei, ca şi de perspectiva unui război împotriva unei puteri străine. La trei zile după încheierea războiului, Borges se afla în Dublin, ca invitat la sărbătoarea anuală a zilei de 16
iunie, „Bloomsday”, data aleasă de James Joyce ca să-şi plaseze acţiunea din romanul Ulise. Întrebat despre conflictul din jurul Insulelor Malvine în cadrul unei conferinţe de presă, scriitorul l-a descris astfel, în cuvinte care au devenit celebre: „doi chelioşi care se luptă pentru un pieptene”, făcând aluzie la inutilitatea lui; dar remarca lui a fost interpretată ca fiind insolentă şi batjocoritoare, consolidându-i reputaţia de bătrân bibliofil distrat, care nu mai înţelege ce se întâmplă în jurul lui.
Adevărul e că războiul îi provoca o tristeţe greu de suportat. În săptămânile de după conflictul armat, Borges a scris un poem care încapsula valorile „anarhiste” susţinute în mod public de mai mulţi
ani. „Juan López şi John Ward” erau numele unui tânăr argentinian pasionat de Conrad şi, respectiv, al unui tânăr englez care învăţa spaniola ca să citească Don Quijote1095. Cei doi fuseseră sortiţi să
trăiască „într-o epocă ciudată”, în care planeta era divizată în mai multe ţări, o divizare care „ducea la războaie”. „Ar fi putut fi prieteni, dar nu s-au întâlnit decât o singură dată faţă în faţă, pe nişte insule mult prea celebre, şi fiecare din cei doi era Cain şi fiecare, Abel.” Au fost înmormântaţi unul lângă altul. „Întâmplarea pe care am descris-o a avut loc într-un timp pe care nu-l putem înţelege.”
După publicarea în Clarín, pe 26 august 1982, poemul lui Borges a fost preluat de mişcarea împotriva serviciului militar obligatoriu, înfiinţată ca urmare a Războiului Malvinelor, şi a apărut pe afişe lipite pe zidurile din Buenos Aires.
Borges va afla de la veteranii de război că mulţi dintre soldaţii argentinieni avuseseră parte de o pregătire sumară şi de un echipament precar; cu toate acestea, fuseseră trimişi în Insulele Malvine ca să înfrunte trupele de profesionişti ale inamicului. De asemenea, o mare parte din aceşti soldaţi erau indieni (mestizos) săraci din provinciile din interior, care nu erau obişnuiţi cu clima rece şi vânturile din sudul Atlanticului. Revolta şi compasiunea lui Borges îşi vor găsi expresia într-un alt poem antirăzboinic, Milonga de un soldado (Milonga pentru un soldat), publicat în Clarín pe 30
decembrie 19821096. Scriitorul lăuda curajul soldaţilor ucişi în război, dar poemul era mai puţin o preamărire a luptei în sine şi mai mult o lamentaţie pentru acei tineri care fuseseră sacrificaţi fără scrupule de 1095 „Juan López y John Ward” a apărut prima dată în Clarín, 26 august 1982, ulterior fiind inclus în Los conjurados, 1985. Vezi OC III, p. 496.
1096 „Milonga de un soldado” a fost inclus în Los conjurados, 1985, sub titlul
„Milonga del muerto”. Vezi OC III, p. 493.
conducători în interesul statului.
În septembrie, Borges îi declara unui jurnalist că s-a „schimbat”, era „cu siguranţă un pacifist”1097. Războiul fusese „un coşmar” în care mii de „bărbaţi de onoare”, argentinieni şi britanici, fuseseră
trimişi „nu numai să fie ucişi, dar şi să ucidă”, şi asta numai din cauza unei decizii pripite luate „fără a cântări consecinţele” 1098.
Borges simţea că invazia argentiniană fusese imorală – rezolvarea pe cale juridică a revendicării Insulelor Malvine era una, iar invazia era cu totul altceva. Scriitorul susţinea, alături de alte voci, punerea sub acuzare a liderilor juntei militare şi era convins că trebuia să se ajungă la o reglare de conturi cu generalii care conduseseră ţara:
„Trebuie să se afle cauzele ruinării economiei, ale dispariţiilor, ale războiului”1099.
Mult mai grave decât Războiul Malvinelor erau atrocităţile comise de forţele armate în timpul aşa-zisului Război Murdar împotriva gherilelor. După instalarea lui Bignone ca preşedinte interimar, presa argentiniană s-a simţit mai liberă să investigheze acuzaţiile de tortură şi crimă – în ultimele luni ale anului 1982 era clar că încălcările cele mai teribile ale drepturilor omului avuseseră
loc sub guvernarea juntelor militare. Borges nu-şi mai putea face iluzii că liderii militari erau oameni de onoare sau chiar „bine intenţionaţi”. Atrocităţile comise de aceştia i-au schimbat radical modul de a privi situaţia politică din Argentina, înlăturând dilema în care fusese prins încă de la sfârşitul anilor 1950, când Perón reuşise să contracareze Revoluţia de Eliberare care îl răsturnase de la putere. Borges era convins acum că liderii guvernelor militare, 1097 Interviu cu Rodolfo Zibell în Gente, 16 septembrie 1982
