Politicile economice antiinflaţioniste ale guvernului militar au turnat gaz peste foc: reducerile masive ale cheltuielilor publice, inclusiv cele privind asistenţa socială, au dus la creşterea rapidă a şomajului şi la sărăcirea populaţiei. A urmat o explozie de proteste ale sindicatelor din industrie, drept rezultat detaşamentele morţii
extinzându-şi activitatea asupra liderilor de sindicat. Acest crâncen război intern – care a ajuns să fie numit „Războiul Murdar” – a atins apogeul în 1977 şi 1978; deşi campania împotriva gherilelor s-a încheiat cu succes în 1979, economia a rămas la fel de precară, cu o hiperinflaţie în continuă creştere, cu milioane de oameni rămaşi fără
lucru şi cu deficite publice din ce în ce mai mari.
Încă din 1977 Borges se arătase deziluzionat de conducătorii militari pe care iniţial îi salutase ca pe nişte posibili salvatori ai naţiunii, dar, în timp ce îşi exprima public dezacordul faţă de politica lor agresivă împotriva statului Chile şi era catalogat drept trădător pentru atitudinea lui, scriitorul păstra tăcerea în privinţa acţiunilor detaşamentelor morţii. Mai târziu, va spune că nu a ştiut cu adevărat ce se întâmplă, din cauza infirmităţii fiind obligat să se bazeze pe ceea ce-i spuneau alţii despre situaţia din ţară. Scuza lui este destul de plauzibilă, mai ales că presa argentiniană nu se prea grăbea să publice articole despre aşa-zisele „dispariţii” după ce redactorul-şef al publicaţiei La Opinión, Jacobo Timerman, care pusese sub semnul întrebării anumite aspecte ale modului în care era condusă campania antigherilă, dispăruse el însuşi în 1976.
Singurul ziar care nu fusese redus la tăcere era Buenos Aires Herald, care apărea în limba engleză. Redactorul lui şef, englezul Robert Cox, se numărase cândva printre cei mai vajnici critici ai terorismului practicat de gherile şi chiar sprijinise lovitura militară a generalului Videla, crezând că aceasta va pune capăt haosului patronat de Isabelita Perón şi acţiunilor detaşamentelor morţii pe care administraţia ei le trecea cu vederea. Dar Cox a fost şi primul care a scris despre posibilitatea ca răpirile să aibă legătură cu guvernul Videla, fapt care i-a atras antipatia juntei militare. Arestat în aprilie 1977, a fost eliberat la presiunea presei străine pentru ca, în decembrie 1979, după mai multe ameninţări, să fugă din ţară pentru
a-şi salva viaţa sa şi a familiei.
Tăcerea care înconjura soarta desaparecidos a dus la o mişcare de protest a mamelor ai căror fii şi fiice dispăruseră fără urmă. Prima lor acţiune de protest a avut loc pe 30 aprilie 1977, la exact o săptămână de la arestarea lui Cox, când 15 femei s-au adunat în Plaza de Mayo din faţa palatului prezidenţial, pentru a atrage atenţia asupra acestor dispariţii. Adunările acestor „Mame din Plaza de Mayo”, ţinute într-una din zilele de joi ale fiecărei luni, au crescut ca număr şi influenţă, suscitând interesul jurnaliştilor străini, ceea ce le asigura femeilor o oarecare protecţie. Din păcate, niciun fel de informaţie despre desaparecidos nu a putut fi obţinută de la autorităţi.
Când Borges a început să critice atitudinea agresivă a juntei faţă
de Chile în problema Canalului Beagle, în 1977 şi 1978, unele Mame din Plaza de Mayo l-au căutat acasă, rugându-l să le sprijine în demersul lor. Borges le-a refuzat, bănuind că aşa ar putea fi manipulat să susţină public cauza gherilelor. Este poate de înţeles teama lui de a fi exploatat în scopuri politice imprevizibile, dată
fiind posibila tendinţă de dezinformare a uneia sau alteia din cele două tabere. Dar reticenţa de a le sprijini pe Mamele din Piaţa de Mayo era manifestarea unei rezerve mai profunde – cu toate că, în sinea lui, se prea poate să se fi îndoit că junta militară reprezenta o elită morală capabilă să conducă tipul de „dictatură luminată” pe care o preconizase pentru Argentina, Borges continua să creadă că o astfel de guvernare era de preferat naţionalismului marxist de inspiraţie cubaneză al gherilelor peroniste. Scriitorul încă mai era chinuit de contradicţia spre care îl împinsese Perón cu aproape două
decenii în urmă – în principiu, se declara în favoarea unui sistem democratic liberal, dar se temea că oamenii vor continua sa voteze pentru Perón sau pentru urmaşii lui. Şi astfel, nevăzând nicio alternativă la guvernarea lor, se agăţa de junta militară ca de cel mai
mic dintre două rele.
Şi totuşi, în cursul vizitei lui în Spania, în aprilie 1980, unde s-a dus ca să primească Premiul Cervantes, Borges a început să-şi schimbe opiniile. Punea această schimbare pe seama faptului că
ziarele spaniole îl presau să-şi exprime părerea despre Războiul Murdar şi, îndeosebi, despre desaparecidos. „Mi-au pus o mulţime de întrebări”, dar „m-au şi învăţat multe lucruri”, va mărturisi el mai târziu1083. Publicul argentinian şi-a dat pentru prima dată seama de schimbarea de atitudine a lui Borges în urma unui interviu acordat de scriitor, în timp ce se afla în Spania, respectabilului jurnalist argentinian Manfred Schonfeld, interviu publicat în La Prensa pe 6
mai. Borges cerea pe faţă o anchetă în cazul celor desaparecidos. În acelaşi timp, se arăta precaut în privinţa gherilelor şi a armatei: „Îmi este imposibil să ignor şi problemele legate de terorism, şi pe cele legate de represiune. Nimic nu mă poate face să rămân pasiv la aceste morţi şi dispariţii”.
La scurtă vreme după revenirea la Buenos Aires, Borges a primit vizita unei cunoştinţe vechi, Agustina Paz Anchorena, o femeie de o impecabilă obârşie aristocrată, care lucra ca director într-un serviciu de relaţii cu publicul, dar era şi o foarte activă Mamă din Plaza de Mayo. Agustina l-a informat că fiica ei dispăruse pe 21 aprilie 1976 şi că nu ştia nici ce se întâmplase, nici motivul pentru care fusese răpită. „Borges m-a ascultat cu multă atenţie şi cu mare respect, îşi amintea Agustina, şi a înţeles cât de mare este durerea unei mame.” 1084 Apoi scriitorul i-a explicat că „ducea o viaţă foarte 1083 Interviu cu Patrick Séry publicat iniţial în L’Evènement du Jeudi, Paris, 19 iunie 1986, şi retipărit în El otro Borges: entrevistas 1960–1986, Fernando Mateo (ed.), Equis: Buenos Aires, 1997, p. 200.
1084 Interviu cu Agustina Paz Anchorena de Uki Goñi, înregistrat pe bandă
retrasă fiindcă era orb şi nu putea citi ziarele, şi se baza numai pe informaţiile pe care i le dădeau alţii”, dar povestea ei îl convinsese că
nu acţiona din motive politice. Ulterior, Agustina l-a vizitat din nou pe Borges, de data aceasta cu o altă Mamă din Plaza de Mayo, jurnalista Vera Jarash, a cărei fiică dispăruse şi ea, la mijlocul anului 1976; cele două femei l-au rugat să semneze o petiţie prin care guvernul era solicitat să ofere informaţii despre soarta celor dispăruţi. Borges a fost de acord să semneze fără ezitare şi l-a convins şi pe Adolfo Bioy Casares să-şi adauge semnătura pe petiţie.
Aceasta a fost prima dintre cele câteva declaraţii publice în sprijinul desaparecidos la care îşi va adăuga numele şi Borges. A fost publicată
pe 12 august 1980, în Clarín, şi semnată, printre alţii, şi de scriitorul Ernesto Sábato, cel cu care Borges se certase în public, în 1956, din cauza atitudinilor divergente faţă de peronism.
Hotărârea lui Borges de a se alătura campaniei pentru drepturile omului în Argentina a reprezentat o schimbare semnificativă în atitudinea lui faţă de guvernarea militară, dar nu a însemnat că
scriitorul renunţa la a mai sprijini armata în războiul purtat împotriva gherilelor. Ceea ce-l preocupa era moralitatea situaţiei şi nevoia de a susţine domnia legii. Borges se opunea „justiţiei secrete”
despre care se spunea că armata o impune elementelor subversive şi solicita o verificare juridică corespunzătoare a zvonurilor privind tortura şi crima: „Dacă eşti acuzat, trebuie să ai parte de un avocat şi de un judecător. Dar în acest caz lucrurile sunt făcute pe ascuns şi nu e drept”1085.
Oricum, Borges ajunsese să fie considerat un inamic public de către armată. Ediţia internaţională a revistei Newsweek din 12
magnetică în Buenos Aires, 21 noiembrie 1997.
1085 Buenos Aires Herald, 6 februarie 1981.
ianuarie 1981 a fost interzisă în Argentina fiindcă includea un interviu cu Borges care se arăta prea critic la adresa situaţiei politice1086. Pe lângă repetatele lui apeluri la anchetarea dispariţiilor, Borges critica din nou politica naţionalistă faţă de Chile privind suveranitatea insulelor din Canalul Beagle. Junta argentiniană
refuzase verdictul Tribunalului Internaţional, pronunţat în favoarea statului Chile în 1977, cauza fiind supusă şi instanţei Vaticanului pentru ca, până la sfârşitul anului 1980, şi Vaticanul să se declare în defavoarea Argentinei. Borges îndemna din nou guvernul să accepte verdictul oficial, atitudinea lui critică nefăcând însă decât să
provoace ostilitatea presei naţionaliste. Ziarul El Sol din Catamarca, de pildă, sub titlul: „BORGES, TRĂDĂTORUL GROTESC AL
NAŢIUNII”, îl acuza că „discredita forţele armate” şi găsea că este
„inacceptabil” ca un cetăţean argentinian ca Borges să îndemne naţiunea să renunţe la „drepturile ei suverane” asupra propriului teritoriu1087. Sentinţa Vaticanului pusese însă armata argentiniană în încurcătură – nu putea nici accepta, şi nici respinge verdictul Sfântului Scaun –, iar această frustrare se va defula nu peste mult timp printr-o formă mult mai riscantă de agresiune.
Reputaţia internaţională a lui Borges era atât de mare, încât atacurile violente declanşate de extremiştii naţionalişti asupra lui provocau nelinişte în cercurile guvernamentale, fără îndoială din cauza repercusiunilor. În iulie 1981, cenzura militară a interzis o emisiune TV numită Operación Ja-Ja din cauza unei schiţe umoristice în care actorul Mario Sapag îl imita pe Borges. Schiţa constituia „un atac la adresa patrimoniului cultural al Argentinei”, întrucât, aşa 1086 „We Are Not Worthy of Democracy”, interviu cu Borges de Larry Rohter şi Richard Steele, Newsweek, 12 ianuarie 1981.
1087 „Borges: Grotezco Traidor a la Nación”. Articol în Pregón, 23 mai 1981.
cum a explicat generalul care conducea Comité Federal de Radiofusión, comitetul cenzorilor, Borges era „un ambasador extrem de valoros al culturii noastre în întreaga lume”, iar cenzorii doreau
„să asigure respectul pentru acele personalităţi care întăresc bunul renume al naţiunii”1088.
Borges se afla în străinătate în momentul acestui incident.
Harvard University îi acordase un titlu onorific pe 4 iunie şi, la scurt timp, University of Puerto Rico făcuse acelaşi lucru; când a auzit de la jurnalişti despre interzicerea schiţei TV scriitorul se afla la Milano, unde participa la un simpozion organizat de Franco Maria Ricci.
Exasperat de acest act de cenzură, Borges a sărit în apărarea dreptului de exprimare al actorului: „E clar, această interdicţie arată
cât de mult a degenerat statul, a declarat el presei. Statul se bagă în toate. Avem o ţară plină de funcţionari publici care vor să-şi bage nasul peste tot, îşi dau cu părerea despre orice, iau hotărâri în toate privinţele. Şi în tot acest timp libertatea este din ce în ce mai puţină”1089.
