Edwin Williamson

Edwin Williamson

Traducere din limba engleză

PETRU IAMANDI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Williamson, Edwin

Borges: o viaţă/ Edwin Williamson, trad.: Petru Iamandi. – Bucureşti: RAO

International Publishing Company, 2007

ISBN 978–973–103–452–2

I. Iamandi, Petru (trad.)

7821.134.2(82).09 Borges, J.L.

929 Borges, J.L.

RAO International Publishing Company

Grupul Editorial RAO

Edwin Williamson

Borges. A Life

Copyright © 2004, Edwin Williamson

Toate drepturile rezervate

© RAO International Publishing Company, 2005

pentru versiunea în limba română

2008

ISBN 978–973–103–452–2

În amintirea lui H. W.

şi pentru Susan, Louise şi Phoebe

PREFAŢĂ

Cea mai mare parte a vieţii, Jorge Luis Borges a lucrat în obscuritate sau cel puţin în obscuritatea relativă pe care traiul în Buenos Aires o impunea unui scriitor atât de îndepărtat de centrele recunoscute ale culturii literare. Celebritatea l-a ajuns târziu, când trecuse de 60 de ani, odată cu primirea Premiului Internaţional al Editorilor în 1961, dar chiar şi atunci un juriu scindat a pus condiţia ca premiul să fie împărţit cu Samuel Beckett. Oricât de potrivnică îi fusese soarta, acum îl copleşea cu favoruri ce depăşeau orice imaginaţie – recunoaşterea s-a transformat rapid în glorie, în doar câţiva ani Borges fiind proclamat drept unul dintre marii scriitori ai secolului XX şi, chiar mai mult, cel mai influent scriitor de limbă

spaniolă din timpurile moderne.

Borges a exercitat o influenţă decisivă asupra literaturii latinoamericane a secolului al XX-lea, a cărei bogăţie şi vitalitate erau celebrate în toată lumea la vremea când numele lui începea să se impună. Borges a avut un impact extraordinar şi asupra unei noi generaţii de scriitori din Marea Britanie, Statele Unite, Italia şi Franţa, dat fiind că opera lui depăşea limitele literaturii serioase în modalităţi surprinzătoare, încurajându-i pe scriitori să se despartă

de realismul social sau psihologic, centrat pe personaj, al romanului postbelic şi să îmbrăţişeze ficţiunea ca pe un artefact retoric, conştient de sine, fantasticul nedisimulat şi chiar problemele de ordin intelectual şi filosofic care-l preocupă. În plus, povestirile şi eseurile lui au anticipat câteva dintre subiectele principale ale teoriei critice moderne. Reflecţiile lui subtile despre timp şi sine sau despre dinamica scrisului şi a lecturii au generat texte care au reunit idei precum caracterul arbitrar al identităţii personale, subiectul descentralizat, „moartea autorului”, limitele limbajului şi ale

raţionalităţii, intertextualitatea sau natura „construită” şi relativă din punct de vedere istoric al cunoaşterii umane (vezi „istoriile” eliptice ale unor concepte precum infamie, eternitate sau îngeri).

Borges a respins ceea ce considera a fi lipsa de onestitate a realismului – de vreme ce pretindea că ţine o oglindă în faţa

„realităţii” când, de fapt, ştia la fel de puţin ca şi cititorii lui despre modul în care funcţionează lumea. Nu are niciun rost să ascunzi artificialitatea ficţiunii, credea el – povestea este un orbe autónomo, un tărâm de sine stătător al imaginaţiei, pe care autorul este liber să-l modeleze cum vrea, atâta timp cât îl poate convinge pe cititor să aibă

„credinţa poetică” necesară. Borges nu numai că s-a debarasat de constrângerile realismului, ci a şi pus sub semnul întrebării superioritatea romanului în ierarhia literaturii moderne. A fost atras de modalităţile narative care au precedat cu mult romanul – mitul, epopeea, parabola, povestea populară. A preferat şi genurile literare contemporane care fuseseră plasate în categoria speciilor de către prestigiul de nezdruncinat al romanului – fantezia gotică, poveştile de aventuri, Science fiction-ul şi, în primul rând, povestirile poliţiste, pe care le admira pentru intrigile lor „teleologice” abil construite.

Nu că s-ar fi simţit legat de o categorie sau alta. Nimic nu rezista farmecului ficţiunii – o recenzie de carte, un necrolog, un eseu erudit sau o notă de subsol puteau fi la fel de bine atinse de magia povestitorului. Până şi metafizica şi teologia, după o remarcă a lui care a devenit celebră, puteau fi considerate ramuri ale literaturii fantastice.

Scrierile lui Borges îşi trăgeau seva din lecturile lui din copilărie –

poveşti de aventuri semnate de autori ca Roben Louis Stevenson, Rudyard Kipling, Alexandre Dumas sau argentinianul Eduardo Gutiérrez, dar imaginaţia lui era stimulată în aceeaşi măsură de filosofia lui Berkeley şi Hume, Schopenhauer şi Nietzsche. De la

Berkeley şi Hume a preluat premisa lui fundamentală – natura subiectivă a cunoaşterii şi experienţei; de la gânditori precum Schopenhauer şi Nietzsche a împrumutat o anumită percepţie a fragilităţii identităţii personale, probabil un produs al autoafirmării ca şi o simplă fantezie a unei inteligenţe cosmice. Lipsindu-i adevărul obiectiv, omul este condamnat să joace un joc fără reguli fixe şi fără un scop anume, căci, dacă existenţa tuturor celorlalte fiinţe este nesigură, prezenţa lui Dumnezeu sau a unui demiurg ascuns nu poate fi exclusă. Scrisul este o paradigmă a existenţei: este adevărat că autorul poate inventa personaje şi intrigi, dar reprezintă

el adevărata sursă a invenţiilor lui sau acestea nu fac decât să reflecte tipare care se repetă la nesfârşit în întreaga literatură universală? În faţa unor incertitudini atât de radicale, cititorul este invitat să pună

sub semnul îndoielii personalitatea, sensul şi, mai presus de toate, însăşi realitatea obiectivă.

În afară de poezie, modalitatea de exprimare preferată de Borges a fost ficción – o povestire sau un text în proză, a cărui concizie i-a permis să condenseze jocul mental în imagini şi situaţii frapante.

Primele ficciones au fost fantezii metafizice în care, de pildă, universul este comparat cu o bibliotecă ordonată, dar infinită, care refuză să-şi dezvăluie întreaga anvergură, jocul întâmplării şi al necesităţii este asemănat cu o loterie condusă de un juriu sinistru, iar un roman reprezintă labirinturile timpului infinit. O temă obsesivă

este duelul, lupta pentru supremaţie între doi rivali – Borges a ales cu precădere scandalagii sau aventurieri, dar a scris la fel de incitant despre întreceri între teologi, doamne din înalta societate şi chiar doi mari eliberatori sud-americani, Bolívar şi San Martín, în cursul întâlnirii lor enigmatice din Guayaquil. Duelul este o metaforă a dorinţei arzătoare de a-ţi afirma identitatea prin eliminarea unui rival, deşi lui Borges adesea i-a plăcut să arate cum învingătorul

poate fi, la sfârşit, doar imaginea în oglindă a victimei lui.

Preocupările metafizice evidente ale lui Borges au alimentat opinia potrivit căreia scrierile lui aparţin unui spaţiu ideal, atemporal, un fel de utopie literară, această percepţie fiind întărită

poate de pierderea vederii cu câţiva ani înainte de a deveni celebru, fapt care i-a creat aura unui bard orb, detaşat de cele pământeşti, capabil să caute în vastul tezaur al literaturii lumii şi să ne aducă

formele eterne ale unei moşteniri ce se stinge treptat. Această

impresie de atemporalitate a fost întărită de cronologia confuză a producţiei lui literare. Borges avea obiceiul să adauge texte la ediţiile ulterioare ale cărţilor lui, texte scrise cu mult înainte sau chiar după