Şi-a făcut, totuşi la şcoală, un prieten pe viaţă, un băiat pe nume Macedonio Fernández, care în timp se va împrieteni şi cu fiul lui.
Macedonio provenea dintr-un alt mediu. Familia lui era de origine criollo, aristocrată şi, cândva, avusese estancias. Dar poate că cei doi băieţi deveniseră apropiaţi fiindcă Macedonio, ca şi Jorge, nu-şi cunoscuse tatăl cu adevărat – acesta murise când băiatul avea doar trei ani. Spre deosebire de Jorge, care nu se omora cu şcoala, Macedonio strălucea fără efort la toate materiile. Cei doi prieteni au studiat mai departe dreptul la Universitatea din Buenos Aires şi s-au implicat în mişcarea anarhistă. Macedonio a organizat un grup de dezbateri chiar la el acasă, la care participau unele dintre cele mai luminate minţi tinere din Buenos Aires, cum ar fi Juan B. Justo, care mai târziu va fonda Partidul Socialist din Argentina, José Ingenieros, care va deveni un eminent sociolog, şi Leopoldo Lugones, care a editat un jurnal anarhist împreună cu Ingenieros, dar îşi va câştiga celebritatea ca poet şi comentator cultural peste câţiva ani. După cel 20 Jorge Guillermo Borges, El Caudillo, Academia Argentina de Letras, Buenos Aires, 1989 (iniţial publicat în Palma de Majorca, 1921), p. 45
de-al treilea an petrecut la universitate, Jorge Borges a renunţat să
mai frecventeze cursurile la zi, în anii patru şi cinci fiind alumno libre, student cu frecvenţă redusă. Acest fapt vorbeşte poate despre o lipsă
de implicare în studierea dreptului sau poate despre nevoia de a munci ca să-şi întreţină mama. Oricum, deşi a avut note tot mai mici în ultimii ani de facultate, până la urmă Jorge Borges a reuşit să o absolve cu o disertaţie despre aspectul juridic al finanţelor navale, pe care i-a dedicat-o lui Fanny Haslam.
Cu toate că a încercat să-şi mulţumească mama devenind avocat, Jorge Borges a continuat să se considere un rebel social. Se simţea tentat să se retragă din societatea capitalistă şi să experimenteze stiluri de viaţă alternative. După absolvirea facultăţii în 1897, Macedonio Fernández, împreună cu un grup de prieteni, a început să facă planuri de înfiinţare a unei comune anarhiste în Paraguay, unde familia tovarăşului lor, Julio Molina y Vedia, achiziţionase pământ în timpul Războiului Paraguayan. Acolo Macedonio şi ai lui îşi propuneau să creeze modelul unei noi societăţi, în care proprietatea privată să nu mai existe, iar moralitatea burgheză să fie înlocuită de dragostea liberă şi de egalitatea totală între sexe. Dar, la începutul anului 1898, când planurile privind comuna încă nu fuseseră finalizate, Jorge Borges a întâlnit-o pe Leonor Acevedo şi s-a îndrăgostit nebuneşte de ea. Intensitatea sentimentului şi romantismul legăturii lor îl vor face pe Jorge să renunţe la comuna anarhistă din Paraguay şi să se însoare cu iubita lui. Nunta a avut loc pe 1 octombrie 1898, doar la câteva luni după ce Jorge şi Leonor se cunoscuseră în casa lui Fanny Haslam.
Jorge şi Leonor
La prima vedere, Jorge şi Leonor alcătuiau un cuplu nepotrivit. Ea
era catolică, burgheză şi obsedată de obârşia ei criollo. El era un om din afara sistemului, fiul anarhist al unei văduve. Cu toate acestea, fiecare din ei avea însuşiri de care avea nevoie celălalt. Jorge, mereu nesigur de el, era atras de tăria de caracter a lui Leonor, în timp ce Leonor se prea poate să fi simţit că, prin Jorge, şi-ar putea dezvolta acele calităţi latente pe care doar le întrezărise pe când era mică, mulţumită lui Hamilton Otálora.
După nuntă, Jorge a ocupat un modest post administrativ ca avocat în cadrul secretariatului tribunalelor de drept civil. În Argentina, licenţiatul în drept este numit în mod convenţional
„doctor”, semn al înaltei stime acordate profesiunii respective.
Doctorul Jorge Guillermo Borges însă privea sistemul juridic cu un dispreţ total. Legea, va scrie el în romanul El Caudillo, se baza pe tot ceea ce era „convenţional şi mort”, scopul ei fiind protejarea
„intereselor înguste ale societăţii, a dorinţei ei de profit şi a preocupărilor mărunte ale familiei, naţiunii şi ale statului”. Întrucât cariera lui stagna în rutina birocratică a tribunalelor, Jorge Borges şi-a mai luat o slujbă, aceea de profesor de psihologie pentru tinerele din clasa de mijloc de la Şcoala de Limbi Moderne, aceeaşi instituţie de pregătire a cadrelor didactice unde mătuşa lui, Caroline, era şefa catedrei de limba engleză. Dar chiar şi această slujbă l-a nemulţumit
– era atât de sceptic, va spune fiul lui, că se îndoia de existenţa obiectului pe care fusese angajat să-l predea21.
În cele din urmă, Jorge a revenit la vechile lui preocupări în compania prietenului Macedonio Fernández, care se întorsese la Buenos Aires după eşecul comunei anarhiste din Paraguay. Era de aşteptat ca experimentul să nu dureze mult – tovarăşii, toţi băieţi de la oraş, se săturaseră curând de căldură şi ţânţari, plictisindu-se 21 Alicia Jurado, „Prólogo” la El Caudillo, p. 15
îngrozitor, aşa cum stăteau acolo, izolaţi de atracţiile obişnuite ale vieţii boeme din Buenos Aires. Adevărul e că Jorge Borges şi prietenii lui, cu toate ideile lor anarhiste, erau nişte afemeiaţi înrăiţi şi găseau o mare plăcere în a-şi irosi timpul prin cafenele, taverne şi bordeluri, jucând truco, un joc de cărţi, discutând literatură şi politică, recitând poezii şi cântând muzică tradiţională la chitară.
Tovarăşii lui Jorge erau în mare măsură scriitori minori de la periferia lumii literare, precum vărul lui, Álvaro Melián Lafinur, poet şi jurnalist literar, Marcelo del Mazo, poet şi văr cu Macedonio, şi Charles de Soussens, un scriitor belgian cu mijloace de întreţinere obscure, cunoscut prietenilor drept Charles de „Sans Sous”. Acest anturaj era departe de cel pe care Leonor Acevedo şi l-ar fi dorit pentru soţul ei, dar, ca soţie de rit catolic şi pătrunsă de simţul datoriei, nu avea ce face şi trebuia să se împace cu extravaganţele lui Jorge.
După câţiva ani, Leonor trebuie să-şi fi dat seama că nu mai putea spera ca Jorge să redea familiei statutul social de odinioară, în timp ce Jorge trebuie să fi acceptat că eşuase în încercarea lui de a-şi convinge soţia să renunţe la prejudecăţile ei burgheze. Niciunul din ei nu reuşise să-şi uite condiţia socială: Leonor rămăsese la fel de obsedată de gloria apusă a familiei ei; Jorge mai era încă bântuit de fantoma tatălui său. Dezamăgit în dragoste, Jorge s-a apucat de scris şi va încerca romane, poezii şi piese de teatru, dar le va distruge pe cele mai multe, printre ele numărându-se şi o piesă despre
„dezamăgirea unui tată faţă de fiul lui”, pe care a intitulat-o Hacia la nada – care s-ar putea traduce Spre nicăieri 22 .
Singurul roman pe care Jorge Borges l-a terminat până la urmă, la vârsta de 46 de ani, a fost publicat pe cheltuiala lui în 1921. Deşi slab 22 „An Autobiographical Essay”, p. 211
din punct de vedere literar, romanul are o mare valoare biografică, nu doar fiindcă oferă indicii asupra personalităţii lui Jorge Guillermo Borges, ci mai ales fiindcă a influenţat din plin atât viaţa, cât şi activitatea fiului său, Jorge Luis. Intitulat El Caudillo, acţiunea romanului este plasată în Entre Ríos, provincia natală a doctorului Borges, într-o vreme când această parte a Argentinei îşi revenea după devastatoarele conflicte declanşate de revoltele căpeteniei federale Ricardo López Jordán. Caudillo eponim este Andrés Tavares, una dintre căpeteniile mai mici care sprijiniseră prima revoltă a lui López Jordán, dar care acum recunoaşte că federalismo este o cauză
pierdută şi că interesele economice sunt cele care dictează în Buenos Aires. Caudillo a intrat într-un parteneriat comercial cu un capitalist evreu-italian, cunoscut sub numele de El Gringo, un personaj modelat după unchiul autorului, Jorge Suárez. Personajele se situează în tabere opuse: cele care se declară în favoarea tradiţiei, precum soţia lui Tavares şi câţiva dintre asociaţii lui, şi cele care doresc progresul, ca El Gringo, guvernatorul provinciei şi fiul lui Tavares. Problema este dacă însuşi Caudillo va opta în cele din urmă
pentru progres sau va reveni la cauza federalistă a autonomiei provinciale. Această problemă este simbolizată de un pod construit de Caudillo, la insistenţele lui El Gringo, peste un râu ce desparte estancia evreului-italian de domeniul unui francez care locuieşte în Buenos Aires.
Tema podului este dezvoltată prin introducerea poveştii de dragoste dintre fiul francezului, Carlos Dubois, şi fiica lui Tavares, Marisabel. Un alter ego al autorului, Dubois este un cosmopolit – s-a născut şi a fost crescut în Buenos Aires, a locuit şi în Paris, dar îşi dezamăgeşte tatăl din cauza anturajului îndoielnic şi a nepromovării examenelor la Facultatea de Drept. Ca pedeapsă şi ca să pună capăt legăturii nepotrivite cu Lina, Carlos este trimis la ţară ca să se ocupe
de estancia familiei, lucru la care tânărul bineînţeles că nu se pricepe, preferând să-şi ocupe timpul citind şi cutreierând pădurea alături de câinii lui. Această lipsă de eficienţă îi atrage dispreţul lui Tavares şi al amicilor lui care pun un comportament atât de ciudat pe seama originii lui franceze, „a păcatului străin” pe care îl poartă în sânge.
Fiica lui Tavares, Marisabel, este o tânără plină de energie care declară pe faţă că vrea să scape de tiranicul ei tată. Există o „tendinţă
mistică” în ea care o împinge spre aventură şi nesiguranţă. Se îndrăgosteşte de cosmopolitul Dubois, dar acesta nu poate lua o hotărâre: „Ca toate personalităţile slabe, se învinuia mereu fără a fi foarte sigur de ce se făcea vinovat”. Criza se acutizează din clipa în care Dubois este chemat la Buenos Aires de tatăl lui, care a decis să
accepte căsătoria fiului cu Lina. Acum Marisabel preia iniţiativa, aranjând o întâlnire cu Dubois, lângă pod. Dar, pe neaşteptate, se iscă o furtună puternică: râul se umflă şi Marisabel este nevoită să-şi găsească refugiul în casa lui Dubois. Acolo pasiunea ei îl face pe Dubois să-şi uite toate inhibiţiile şi să cedeze „realităţii inevitabile a sexului”, tânărul închipuindu-şi că Marisabel îi va aduce fericirea pe care singur nu are puterea să şi-o ofere. Caudillo însă spumegă de furie când aude că fiica lui a petrecut noaptea în casa lui Dubois şi, după retragerea apelor, îşi trimite oamenii la ferma în care s-au adăpostit cei doi îndrăgostiţi. Dubois este sfârtecat de pumnale, iar fiica rebelă este dezmoştenită. Caudillo renunţă la ideea de progres şi se alătură revoltei armatei de gauchos conduse de López Jordán.
În Marisabel cititorul o poate vedea pe ambiţioasa Leonor Acevedo care, deşi era odrasla unei familii criollo cu rădăcini adânci, avea, ca şi Marisabel, acea „tendinţă mistică” – o anumită descindere spre pasiune – care trebuie să-l fi făcut pe Jorge Borges să spere că o va determina să se revolte împotriva prejudecăţilor străvechi ale clanului ei şi să se aventureze împreună cu el în construirea punţilor
dintre tradiţie şi progres, dintre criollo şi străini, dintre trecut şi prezent. Acel vis al reconcilierii trebuie să fi părut posibil în lunga lună de miere petrecută de Jorge şi Leonor pe domeniul Haedo în Uruguay, unde cei doi vor fi cunoscut „realitatea inevitabilă a sexului” care încununează dragostea dintre Dubois şi Marisabel în El Caudillo. Jorge Borges a descris pasionata împreunare a protagoniştilor lui în termeni mistici, ca pe o uniune orgasmică între ei şi spiritul cosmosului:
Dubois s-a simţit transformat, liber, eliberat pentru totdeauna de orice grijă, de orice dispută zadarnică… A simţit cum cade, cum cade departe, în pântecul timpului, cum alunecă veacurile pe lângă el, până când a ajuns la începutul începuturilor. Dizolvându-se în acel lut primordial, pe care erele îl plămădiseră şi îl frământaseră cu durere, teamă şi foame, s-a trezit în faţa zeilor care îl zămisliseră. Nu le-a văzut feţele, dar, în spasmele extazului, a simţit cum forţa lor înfricoşătoare îi izbeşte fiecare celulă ca fulgerul şi mai simţi cum trupul femeii tremură de o bucurie la fel de mare.
Dar această pasiune transcendentală nu va dura prea mult, Jorge şi Leonor căzând victime rutinei vieţii de cuplu în Buenos Aires.
Deznodământul romanului El Caudillo dezvăluie cauza probabilă a acestui eşec – Jorge a fost copleşit de forţa lui „Caudillo”, spiritul imaginar al acelui tată perfect, erou, pe care nu avusese ocazia să-l cunoască; în ciuda tăriei de caracter, nici Leonor Acevedo nu s-a putut revolta împotriva lui „Caudillo”: nu a putut respinge pentru totdeauna umbra strămoşilor ei, de aceea a cedat din nou fricii de a trăda onoarea familiei ei criollo. Apele învolburate ale tradiţiei, cum s-ar spune, s-au înălţat şi i-au înconjurat pe Jorge şi pe Leonor, forţându-i, ca şi pe Dubois şi Marisabel, să se despartă.
Cu toate acestea, cei doi nu vor renunţa la amintirea acelei pasiuni dintâi. Leonor va păstra tot restul vieţii senzaţia dragostei romantice
care o făcuse să-şi piardă capul în tinereţe – va purta mereu un inel dăruit de Jorge în Geneva, un smarald mare, despre care el îi spusese că avea „apă din Ron”23. La rândul lui, Jorge nu va pune mai puţin preţ pe speranţa retrăirii acelei prime senzaţii de fericire, deşi credea că va fi imposibil să o regăsească în Argentina. Şi totuşi, la fel cum Carlos Dubois visase să se stabilească undeva, în Lumea Veche, cu prima lui iubită, Lina, într-un loc retras în care să scrie o carte, „o carte foarte personală, una despre el”, tot aşa şi Jorge se va agăţa de ideea de a o duce pe Leonor în Europa, unde să scape de puterea lui
„Caudillo” şi să reaprindă pasiunea pe care o cunoscuseră cândva.
Între timp, Jorge şi Leonor vor aştepta ca fiul să le împlinească
aspiraţiile divergente. Leonor îşi dorea ca el să readucă familiei importanţa socială de odinioară, fluturându-i în faţă străvechea spadă a onoarei, însăşi spada care, ca o ironie, o despărţise de soţul şi de dorinţa inimii ei. Pretenţiile lui Jorge legate de fiul lui vor fi mai complexe şi mai greu de onorat – băiatul va trebui să se împace cu fantoma eroului sau să împlinească destinul literar care lui îi fusese refuzat.
Şi totuşi, Jorge Luis Borges fusese cândva obiectul unor speranţe cu totul diferite. Născut la mai puţin de un an de la căsătoria părinţilor, băiatul întruchipa primul rod al pasiunii care îi unise pe cei doi îndrăgostiţi lipsiţi de noroc. „Părinţii-ncrezători m-au zămislit/ Pentru riscantul şi frumosul joc/ Al vieţii. Pentru aer, apă, foc, / Pământ.”24ii La momentul potrivit, Borges va avea grijă să se 23 Interviu cu Elsie Rivero Haedo, Buenos Aires, 30 martie, 1994
24 „El remordimiento” în La moneda de hierro 1976, în Jorge Luis Borges, Obras completas, Emecé: Buenos Aires, 1996, vol. III, p. 143. În notele următoare, mă voi referi la Obras completas (patru volume) cu abrevierea OC, iar pentru numărul volumului voi folosi cifra romană corespunzătoare.
