autorul poemului, José Hernández, fusese federal. Aşa cum va recunoaşte Georgie până la urmă, era ceva absurd în intensitatea acestor emoţii. Georgie îşi va aminti cum, mulţi ani mai târziu, şi-a întrebat mama cum se simte după o operaţie pe care tocmai o făcuse şi a auzit-o murmurând: „Barbarii de unitaria! ”, o veche lozincă din perioada Rosas, semn că se simţea bine. „Nu mai avea niciun sens să

vorbeşti la vremea aceea despre unitarios şi federales, remarca Borges, dar ea încă mai era credincioasă cauzei.”31

Leonor Acevedo era de-a dreptul obsedată de trecut. Îşi amintea de copilăria ei, îi transmitea fiului nostalgia după acel Buenos Aires vechi pe care nu reuşea să-l uite, un Buenos Aires puţin mai mare 30 Carrizo, p. 151

31 Ibid., p. 152

decât un sat, înainte de a fi distrus de noii îmbogăţiţi care puseseră

stăpânire pe republică. Leonor descria casa de pe calle Tucumán unde crescuse ea şi unde se născuse Georgie. Amintirile ei despre cele două curţi interioare, despre rezervorul de apă şi veranda modestă îşi vor găsi loc în poemele lui. Băiatul a învăţat de la ea topografia tradiţională a oraşului, numele străzilor şi planul centrului istoric înainte de a începe schimbările; erau pâraie numite terceros care inundau oraşul când ploua mai tare – era un tercero în partea de nord, peste care se putea trece pe calle Florida, şi un altul în sud, cu un podeţ destul de mare.

Aceste amintiri ale unor vremuri mai bune, pe care i le împărtăşea mama, aveau să sădească în sufletul lui Borges o anumită afecţiune faţă de acele barrios dărăpănate din partea de sud a oraşului Buenos Aires. Acestea erau zonele abandonate de familiile criollo care îşi permiteau să se mute în zonele mondene din Barrio Norte, când partea de nord a oraşului Buenos Aires a început să fie reproiectată

după modelul Parisului. Zonele de la sud de Plaza de Mayo au fost lăsate în paragină şi, drept rezultat, în Barrio Sur avea să persiste un aer vetust, de epocă demult apusă. Lui Borges îi va plăcea nespus să

se plimbe pe străzi precum San Telmo sau Barracas, ale căror clădiri părăginite, cu zidăria măcinată, cu porticuri înguste şi curţi interioare spaniole, păstrau ceva din savoarea a ceea ce fusese cândva oraşul în primele decenii ale secolului precedent. Aceste străzi aveau să constituie izvorul de inspiraţie al multora dintre poemele şi povestirile lui, evocându-i elegiac vremuri mai nobile şi mai simple, în care familiile criollo din Buenos Aires se străduiseră

să-şi creeze propria patrie. Când şi-a dedicat volumul Opere complete mamei lui, în 1974, Borges i-a mulţumit pentru că-i dăruise

„memoria şi, odată cu ea, memoria străbunilor noştri”.

Şi totuşi, în timp ce mama îl familiariza cu istoria criollo a familiei,

Borges se lăsa influenţat şi de poveştile auzite de la Fanny Haslam.

Felul ei nostalgic de a evoca viaţa pe care o dusese în ţara natală îl făcea să perceapă Anglia ca o a doua casă, spirituală. Într-adevăr, Fanny era la fel de mândră de sângele ei englezesc cum era mama lui Borges de originea ei criollo. Tânărul Georgie a întrebat-o odată pe Gran dacă avea şi sânge scoţian, răspunsul ei fiind extrem de clar:

„N-am nicio picătură de sânge scoţian, irlandez sau galez, slavă

Domnului!”32 Lui Georgie îi plăcea la nebunie să-şi audă bunica povestind despre originile familiei Haslam, despre ţinutul ei de baştină, Northumberland, şi fiind sensibil mai ales la aura romantică

a istoriei şi la legăturile genealogice, s-a simţit fermecat încă de mic de bătăliile pline de eroism dintre saxoni, vikingi şi celţi, care reprezentau începuturile îndepărtate ale naţiunii engleze, un interes care se va reaprinde atunci când, la maturitate, Borges va studia cu nesaţ literatura anglo-saxonă şi scandinavă.

Dezrădăcinarea resimţită de Fanny Haslam, ca englezoaică silită

de soartă să trăiască la marginea lumii civilizate, răzbătea cu putere în aceste povestiri. Bunica îi vorbea lui Georgie despre viaţa ei în Entre Ríos, pe vremea revoltelor conduse de López Jordán şi cavaleria lui de gauchos, ca şi despre viaţa în orăşelul-garnizoană

Junín de la frontiera cu indienii. Fanny susţinea că ar fi întâlnit căpetenii de indieni cu nume ciudate precum Simón Coliqueo, Catriel, Pincén şi Namuncurá. Cunoscuse indieni care nici măcar nu văzuseră o uşă, aşa erau de necivilizaţi. Dar povestea care îl impresiona cel mai mult pe tânărul Georgie era despre o fată

englezoaică răpită de indieni. Fanny încercase să o ajute să scape, dar captiva nu se arătase deloc interesată să se întoarcă la civilizaţie.

Gândul că bunica lui ar fi putut avea o soartă asemănătoare probabil 32 Victoria Ocampo, Diálogo con Borges, Sur: Buenos Aires, 1969, p. 11

că-i provoca oroare băiatului atât de timid. Dar, bineînţeles că draga de Gran fusese apărată de indienii sălbatici de către viteazul colonel Borges. El a fost cel care se interpusese între civilizaţie şi barbarie. Şi astfel, la poveştile mamei despre isprăvile din timpul războaielor de independenţă ale colonelului Suárez se adăuga amintirea celuilalt mare erou al familiei, colonelul Borges, spaima indienilor sălbatici şi a gauchos de pe întinsele câmpii ale Americii de Sud.

Fiecare în felul ei, atât Fanny Haslam, cât şi Leonor Acevedo împărtăşeau aceeaşi părere cu privire la istoria familiilor lor: soarta nemiloasă le lipsise de privilegiile ce li se cuveneau de drept, iar asta le lăsase un gol în suflet pe care simţeau nevoia să-l umple ca să-şi găsească din nou locul în lume. Leonor dădea vina pe Rosas pentru nedreptăţile suferite de familiile Suárez şi Acevedo. Nemulţumirea lui Fanny era mai nebuloasă, mai metafizică, ori de câte ori bătrâna reflecta la modul absurd în care îşi pierduse soţul, în timpul rebeliunii nereuşite a generalului Mitre.

Tânărul Georgie va fi cu siguranţă urmărit de semnificaţia tragică

a morţii colonelului Borges. În decursul vieţii va scrie cinci poeme care evocă acea pierdere şi, aproape de fiecare dată când se va referi în mod public la sfârşitul bunicului, va repeta povestea romantică a lui Fanny Haslam despre sinuciderea soţului ei ca singură soluţie onorabilă de a ieşi dintr-o dilemă imposibilă33. Chiar şi în 1968 va scrie: „Borges s-a urcat pe cal şi, însoţit de câţiva dintre soldaţii lui credincioşi, s-a îndreptat încet, cu braţele încrucişate, spre liniile inamice. Revolta a eşuat, Mitre a fost întemniţat câteva luni, dar viaţa i-a fost cruţată. Borges a murit din cauza rănilor două zile mai 33 Ana María Barrenechea a arătat totuşi că Borges se distanţează din ce în ce mai mult de viteazul lui strămoş în aceste poeme. Vezi Barrenechea, Nueva Revista de Filologia Hispanica, 40 (1992), pp. 1006–1024.

târziu. Ultimele lui cuvinte au fost: «Am căzut cu credinţa că mi-am îndeplinit datoria şi mi-am împlinit convingerile, pentru aceleaşi principii pentru care am luptat toată viaţa»34. La vremea când scria aceste lucruri, e aproape sigur că Borges cunoştea adevărul istoric –

colonelul fusese lovit de două gloanţe în toiul luptei –, dar versiunea pe care o aflase, copil fiind, de la bunica lui, despre conflictul fatal dintre onoare şi trădare, era prea impresionantă ca să-i poată rezista.

Crescuse cu credinţa că viteazul colonel Borges era un „personaj de epopee şi legendă” şi că ultima lui faptă avea „o măreţie care nu se mai întâlneşte în ziua de azi”, căci „înfrângerea”, la urma urmelor,

„este mai poetică decât victoria. Acolo se află esenţa tragediei antice”35.

Figura strămoşului războinic – un amestec între colonelul Suárez şi colonelul Borges – va arunca o lungă umbră asupra destinului lui Georgie. Spadele celor doi eroi erau expuse ca nişte relicve sacre în casa familiei din Palermo, şi pe masa din sufragerie stăteau la loc de cinste un vas de argint şi o ploscă pentru mate, pe care colonelul Suárez le adusese din războaiele de independenţă. Portrete ale unor eroi atârnau pe pereţii casei, trăsăturile lor nobile fiind imortalizate şi în dagherotipuri prinse în rame de argint sau, mai intim, în medalioane purtate cu evlavie. Ori de câte ori le privea, Georgie se confrunta cu fantomele venerabililor lui strămoşi, ţinând sus spada onoarei, motiv pentru care ajunseseră să se bucure de atâta respect.

Tânărul Georgie era copleşit de forţa cu care cele două femei tânjeau să recupereze gloria trecutului. Simţea că, într-un fel, amândouă aşteptau ca el să ridice spada eroului şi să umple golul din sufletul familiei cu respectul pierdut. În Eseu autobiografic, Borges 34 Vezi „Notes” în Selected Poems, p. 304.

35 Milleret, p. 172

a fost foarte explicit în privinţa efectului pe care l-a avut asupra lui această venerare a strămoşilor. „Faptul că majoritatea bărbaţilor din familia mea au fost militari – chiar şi fratele tatălui meu a fost ofiţer de marină –, iar eu ştiam că nu voi fi aşa ceva niciodată, mă făcea încă de mic să-mi fie ruşine că sunt un ins care trăieşte printre cărţi, şi nu un om de acţiune.”36 Spada onoarei îi submina atât de mult încrederea de sine, încât era conştient că nu poate fi iubit cu adevărat de părinţii lui: „Toată copilăria mea am crezut că ar fi fost o nedreptate să fiu iubit. Nu simţeam că merit dragostea cu adevărat”37. Sărbătorirea zilei de naştere îl umplea de ruşine fiindcă

toată lumea îl copleşea cu daruri, deşi el ştia că nu făcuse nimic ca să

le merite; faptul în sine, scria el, îl făcea să simtă „că este un fel de impostor”38.

Părinţii lui îşi făcea în mod constant griji. Ca mulţi alţi copii născuţi prematur, Georgie era slab şi bolnăvicios, nu vedea bine şi, când a început să vorbească, stâlcea cuvintele atât de rău, încât mama lui se temea ca nu cumva să aibă probleme cu auzul39. Georgie se speria foarte uşor, de aceea avea coşmaruri mai tot timpul. Teama băiatului pare să fi fost legată de inadaptabilitatea care îl afectase încă de mic. Visa că îşi jupoaie pielea de pe faţă şi că găseşte pe altcineva sub ea sau că îşi scoate masca şi că sub ea este o altă mască.

Temeri asemănătoare îl chinuiau şi în timpul zilei: îi era frică de oglinzi, dându-se înapoi din faţa propriei imagini când o vedea reflectată pe mobila lustruită, de mahon, din dormitorul lui; uneori îşi închipuia că vede faţa altuia, de aceea nu suporta să se uite în 36 „An Autobiographical Essay”, p. 208

37 Ibid., pp. 208–209

38 Ibid., p. 209

39 Alifano, Biografia verbal, p. 31

oglindă, de parcă propria reflecţie ar fi încercat să-i fure identitatea:

„De mic copil de-oglindă mă speriam/ Temându-mă alt chip să

nu-mi arate/ Ori o anostă mască ce ascunde/ ceva îngrozitor”40v.

Această oroare de imagini reflectate va duce la fascinaţia lui faţă de dubluri, reproduceri, copii, facsimile, traduceri – faţă de orice putea submina unicitatea unui obiect sau a unei persoane prin repetare.

Într-unul din poemele lui, Borges va numi oglinda „opera magiei”

fiindcă „îndrăzneşti să multiplici tot/ ce ne alcătuieşte şi ne defineşte.

După moartea mea vei copia pe altul/ şi-apoi pe altul, şi pe altul, şi pe altul…”41

Dacă eul putea ascunde o altă persoană, realitatea putea tăinui la fel de bine o lume străină: „Tăcutul timp ce-adastă în oglindă, / Ieşit din matcă, să inunde malul/ închipuirii mele şi să scoată/ Tot felul de dihănii din adâncuri”42vi. De parcă tot ce era în jurul lui putea lua o altă faţă sau era o proiecţie onirică a propriei conştiinţe, căci viaţa lui interioară apărea ca un solipsism acut: nu existau limite clare între eu şi lume, acel eu nemărginit nu avea nici măcar un punct central, dat fiind că „eu”, care părea să-i fixeze personalitatea, era el însuşi o cantitate

suspectă,