În 1928, Borges a ţinut un discurs în faţa unui grup de tineri naţionalişti, în care a insistat că toţi cetăţenii criollos trebuie să-şi
„sacrifice” mândria faţă de obârşia lor de dragul onoarei, mai importante, a naţiunii:
Prieteni, în această casă care este America, oameni aparţinând mai multor naţiuni ale lumii conspiră pentru a se contopi într-un om nou, care încă nu s-a întrupat în niciunul dintre noi şi pe care deja îl vom numi „argentinian” ca să
începem să sperăm mai mult. Aceasta este o confederaţie fără precedent: o aventură generoasă a unor oameni de origini diferite al căror scop nu este să-şi păstreze obârşia, ci să şi-o uite; acestea sunt origini care caută noaptea. Criollo este unul dintre confederaţi. Criollo, cel care are meritul de a fi întemeiat naţiunea ca atare, a ales acum să fie unul dintre cei mulţi10.
În timp ce Lugones voia să fixeze identitatea Argentinei în trecut, Borges avea o viziune dinamică asupra naţiunii şi îşi îndemna confraţii criollos să privească spre viitor. Independenţa, aşa cum o vedea el, fusese o revoltă a fiilor împotriva taţilor lor, un „act de credinţă” al criollos în posibilitatea de a fi diferiţi de spanioli. Dar la începutul secolului al XX-lea, realităţile imigraţiei afectaseră obârşia criollos din nou şi, pentru a persevera în tentativa de a construi naţiunea, era necesară extinderea şi reînnoirea actului de credinţă
original pentru a-i include pe toţi cei care se stabiliseră în Argentina de la câştigarea independenţei.
Borges s-a agăţat de această viziune cu o convingere extraordinară, fapt evident şi în tropii pe care i-a folosit – „origini care caută noaptea”, „confederaţi” (sau „conspiratori”, cuvântul conjurados are ambele sensuri în spaniolă) cu scopul de a crea un „om 10 „Página relativa a Figari”, Criterio 30, 27 septembrie, 1928, p. 406. Retipărit în Jorge Luis Borges: textos recobrados, 1919–1929, Emecé: Buenos Aires, 1997, p. 362.
nou” în Argentina. Adevărul este că Borges se afla direct implicat în chestiunea identităţii naţionale. Propria obârşie îi era amestecată –
mama lui era o criolla pură, în timp ce tatăl lui era pe jumătate englez, dar povestea Argentinei pătrunsese atât de adânc în conştiinţa familiei lui, încât scriitorul ajunsese să considere destinul naţiunii drept o oglindă mai mare a propriului destin.
CAPITOLUL 2
Mama şi tatăl
Leonor Acevedo
Mama lui Borges, Leonor Acevedo, era nepoata colonelului Isidoro Suárez, tânărul ofiţer care i-a condus pe husarii peruvieni la victorie în Bătălia de la Junín. Deşi a participat la multe dintre bătăliile importante ale Războiului de Independenţă şi, mai târziu, la războiul cu Brazilia, Suárez va fi amintit mereu în ţara lui de baştină
drept „Eroul de la Junín”. Cu toate acestea, în ultimii ani ai vieţii, a fost silit să se exileze în Uruguay din cauza simpatiilor lui faţă de unitarios. Acolo s-a căsătorit cu Jacinta Haedo, care se trăgea dintr-o veche familie uruguayană de latifundiari, şi s-a stabilit în oraşul Mercedes. Acestea erau vremuri tulburi în întreaga regiune River Plate şi, în timpul unei vizite de rutină în Montevideo, Suárez s-a trezit prins ca într-o capcană, oraşul fiind asediat de forţele aliate ale dictatorului argentinian Rosas. Soţia lui a făcut eforturi disperate ca să-l elibereze, dar Suárez s-a îmbolnăvit şi a murit în Montevideo în 1846, la vârsta de 47 de ani, lăsând în urmă cinci copii, dintre care cel mai mare avea doar nouă ani. Familia lui a trecut apoi prin mari greutăţi – pământurile, ca şi o mare parte din celelalte proprietăţi, au fost confiscate pentru a i se acoperi datoriile. În cele din urmă, văduva lui Suárez s-a mutat la Buenos Aires cu copiii şi cu câţiva dintre sclavii negri ai familiei şi a cumpărat casa de pe calle Tucumán, în care s-a născut Jorge Luis Borges.
În 1861, una dintre fiicele colonelului Suárez, Leonor, s-a căsătorit cu Isidoro Acevedo, un tânăr dintr-o altă familie criollo. Familia Acevedo deţinuse estancias la San Nicolás, în nord-vestul provinciei
Buenos Aires. Mama lui Isidoro era o Laprida, nepoata lui Francisco Narciso de Laprida, cel care semnase Declaraţia de Independenţă a Argentinei în 1816. Dar, ca şi familia Suárez, familia Acevedo, fiind unitarios, suferise mult sub regimul lui Rosas. Îşi pierduse pământurile după ce tatăl lui Isidoro, Judas Tadeo Acevedo, se alăturase revoltei împotriva lui Rosas şi fusese luat prizonier. Soţia lui fusese silită de organizaţia Mazorca, condusă de Rosas, să
abandoneze casa şi să se mute cu o parte dintre cei şapte copii ai ei în Buenos Aires, unde a dus un trai modest. În tinereţe, Isidoro Acevedo a devenit susţinătorul cauzei unitarios, a luptat împotriva lui Rosas la Caseros şi apoi în bătăliile de la Cepeda şi Pavón împotriva lui Urquiza.
Deşi familiile lor scăpătaseră, Isidoro şi Leonor au dus un trai îndestulător după căsătorie. Isidoro şi-a găsit o slujbă în departamentul de poliţie şi, la moartea mamei lui Leonor Suárez, în 1869, cei doi s-au mutat în casa de pe calle Tucumán şi au dat cu chirie o altă proprietate pe care o deţineau pe calle Azcuénga.
Amabilul Isidoro cunoştea toată lumea din Buenos Aires, cel puţin aşa reiese din memoriile fiicei lui11. Dar în 1861, anul căsătoriei lui Isidoro Acevedo cu Leonor Suárez, această mică lume de sine stătătoare a vechilor familii criollo se afla în pragul unei schimbări radicale, căci în acelaşi an Buenos Aires devenea, în sfârşit, cel mai important oraş al Argentinei, iar ţara intra într-o lungă perioadă de relativă stabilitate şi de creştere economică rapidă.
Isidoro şi Leonor s-au aruncat în vârtejul social al oraşului aflat în plină expansiune. Femeie atrăgătoare, lui Leonor Suárez îi plăcea să
se îmbrace bine: era înnebunită după operă, teatru şi music hall şi, 11 Leonor Acevedo, Recuerdos, p. 5. Descrierea familiei Leonorei Acevedo se bazează în mare parte pe aceste memorii.
dat fiind că cei doi nu aveau copii, îşi permitea să-şi satisfacă
gusturile costisitoare. Isidoro se descurca destul de bine la departamentul de poliţie, fiind numit comisar al pieţelor comerciale din Plaza del Once, unde produsele erau aduse cu căruţa de la ţară
pentru a fi vândute angro. Isidoro va deveni o persoană cu multă
influenţă datorită acestui post, dar şi datorită relaţiilor pe care şi le-a făcut ca activist pentru cauza unitario. Când una dintre cumnatele lui şi-a pierdut soţul, Isidoro a adresat o petiţie Congresului prin care solicita o pensie pentru una dintre fiicele colonelului Suárez, Eroul de la Junín. A primit un răspuns extraordinar de la deputaţi şi senatori, şi chiar vechiul lui prieten, Nicolás Avellaneda, un fost preşedinte al republicii, a apărut în plen pentru a-şi da votul.
Cei doi erau căsătoriţi de 15 ani când Leonor Suárez a descoperit cu surprindere că aşteaptă un copil la vârsta de 40 de ani. Născută în 1876, fetiţa, Leonor Rita Acevedo, a fost adorată de părinţi. Avea un pat mare cu baldachin, cu statuia unui înger păzitor deasupra capului şi, ori de câte ori era scoasă în oraş, purta rochiţe lungi, din dantelă, şi era acoperită cu un văl din tifon care o apăra de muştele şi ţânţarii de pe stradă. Singură la părinţi, Leonorcita avea puţini prieteni, de aceea mama ei i-a găsit o parteneră de joacă, pe Dominga, fetiţa unor indieni. Într-una din zile însă, Dominga a fost înfăşurată într-o mantie şi dusă de acolo într-o trăsură, spre a nu mai fi văzută niciodată. După câţiva ani Leonorcita a aflat că, de fapt, micuţa Dominga murise de pneumonie.
Până la urmă mama ei i-a fost cea mai apropiată fiinţă în copilărie.
Când o culca seara, cel mai mult îi plăcea când mămica se întindea în pat lângă ea şi îi povestea despre anii de aur ai familiei, când aveau estancias şi sclavi negri. Aşa a aflat Leonorcita despre ilustra carieră a bunicului ei, Eroul de la Junín, pe care mămica îl iubea atât de mult şi a cărui fotografie o păstra într-un medalion de aur. Mămica îşi
aducea aminte cu durere de vremea când familia ei suferise cele mai mari privaţiuni din cauza lui Rosas. Tiranul era un trădător de clasă, îi spunea mămica – îi ura pe gente bien, oamenii de familie bună, chiar dacă şi el provenea dintr-o astfel de familie. De fapt, Rosas şi colonelul Suárez chiar erau rude îndepărtate, dar iubitul tată al mămicii devenise un înverşunat duşman al tiranului, motiv pentru care fusese acuzat în mod public că era un „ unitario dezgustător, barbar şi spurcat”.
Leonorcita a reţinut toate aceste lucruri – toate aceste poveşti triste, dar romantice despre bătălii câştigate şi pierdute, pământuri confiscate, exil şi crimă. Atât de puternic s-a identificat cu eroii dezmoşteniţi ai familiei, încât va continua, chiar şi la bătrâneţe, să se considere cu mândrie o „ unitaria barbară”, catalogând tot ce-i amintea de tiranul Rosas – gauchos, caudillos, provinciile sau obiceiurile şi metehnele celor din clasele inferioare – drept guarango sau „ordinar”, cuvântul cel mai urât din vocabularul ei.
Obiceiurile care supravieţuiau în familia ei îi întăreau impresia că
era o fiinţă deosebită. Apa din rezervorul aflat în curtea interioară, de pildă, era atât de mult apreciată de vecini pentru prospeţimea ei, încât prietenii îşi trimiteau servitoarele să ia câteva căni înainte de prânz sau de cină. Leonorcita se obişnuise de-acum cu atenţia pe care i-o acordau servitorii: mama ei avea obiceiul să culeagă flori din curtea interioară şi să le pună pe o tavă de argint, pe care apoi le trimitea în dar vecinilor. După ce a mai crescut, mămica o ducea să
vadă animalele de la Grădina Zoologică din Parcul Palermo, într-o trăsură închiriată şi condusă de un vizitiu negru în livrea, pe nume Epifanio. (Acea amintire de familie despre vizitiul negru a fost îndeajuns de persistentă ca să apară în nuvela Congresul a lui Borges.) Şi totuşi, chiar şi când era foarte mică, Leonorcita îşi dădea seama într-o oarecare măsură de căderea în dizgraţie a familiei căci,
la doar câteva cvartale de casa Acevedo de pe calle Tucumán, erau mai multe străzi unde, observa ea, obloanele stăteau mereu trase şi, când a întrebat-o pe o fată mai mare de ce se întâmpla aşa ceva, răspunsul a fost că străzile acelea aveau o reputaţie proastă. Dar, la căderea nopţii, Leonorcita se întindea în pat şi privea coroana mică
din alamă care fixa sifonul alb de pe baldachinul de deasupra capului şi care, îşi va aminti ea mai târziu, o făcea să aibă
nenumărate visuri de măreţie.
Leonorcita avea 14 ani la Revoluţia din 26 iulie 1890, după
colapsul băncii Baring Brothers. Mama ei, care fusese întotdeauna atrasă de politică, a urmărit cu mare entuziasm evenimentele care au dus la izbucnirea ostilităţilor. Insurgenţii şi-au înălţat baricadele în Plaza del Parque (numită acum Lavalle), la doar trei cvartale de casa familiei Acevedo, motiv pentru care tatăl Leonorcitei, Isidoro, mereu dispus să joace şi el un rol, n-a trebuit decât să se dea jos din pat în acea dimineaţă şi să iasă în stradă ca să se alăture revoluţionarilor.
Leonorcita însă a fost oprită în casă, unde a petrecut patru zile pline de nelinişte ascultând şuieratul gloanţelor. Brusc s-a sfârşit totul –
revoluţionarii îl forţaseră pe preşedinte să demisioneze, iar guvernul căzuse. Oamenii erau în culmea bucuriei – Leonorcita îşi amintea cum, de la balconul casei de pe calle Florida, cântăreaţa de operă
