el adevărata sursă a invenţiilor lui sau acestea nu fac decât să reflecte tipare care se repetă la nesfârşit în întreaga literatură universală? În faţa unor incertitudini atât de radicale, cititorul este invitat să pună
sub semnul îndoielii personalitatea, sensul şi, mai presus de toate, însăşi realitatea obiectivă.
În afară de poezie, modalitatea de exprimare preferată de Borges a fost ficción – o povestire sau un text în proză, a cărui concizie i-a permis să condenseze jocul mental în imagini şi situaţii frapante.
Primele ficciones au fost fantezii metafizice în care, de pildă, universul este comparat cu o bibliotecă ordonată, dar infinită, care refuză să-şi dezvăluie întreaga anvergură, jocul întâmplării şi al necesităţii este asemănat cu o loterie condusă de un juriu sinistru, iar un roman reprezintă labirinturile timpului infinit. O temă obsesivă
este duelul, lupta pentru supremaţie între doi rivali – Borges a ales cu precădere scandalagii sau aventurieri, dar a scris la fel de incitant despre întreceri între teologi, doamne din înalta societate şi chiar doi mari eliberatori sud-americani, Bolívar şi San Martín, în cursul întâlnirii lor enigmatice din Guayaquil. Duelul este o metaforă a dorinţei arzătoare de a-ţi afirma identitatea prin eliminarea unui rival, deşi lui Borges adesea i-a plăcut să arate cum învingătorul
poate fi, la sfârşit, doar imaginea în oglindă a victimei lui.
Preocupările metafizice evidente ale lui Borges au alimentat opinia potrivit căreia scrierile lui aparţin unui spaţiu ideal, atemporal, un fel de utopie literară, această percepţie fiind întărită
poate de pierderea vederii cu câţiva ani înainte de a deveni celebru, fapt care i-a creat aura unui bard orb, detaşat de cele pământeşti, capabil să caute în vastul tezaur al literaturii lumii şi să ne aducă
formele eterne ale unei moşteniri ce se stinge treptat. Această
impresie de atemporalitate a fost întărită de cronologia confuză a producţiei lui literare. Borges avea obiceiul să adauge texte la ediţiile ulterioare ale cărţilor lui, texte scrise cu mult înainte sau chiar după
ce aceste cărţi fuseseră publicate. De asemenea, îşi revizuia mereu poemele tinereţii, renunţând la culoarea locală sau chiar omiţându-le masiv în ediţiile succesive ale culegerilor lui. În cazul a trei volume de eseuri din anii 1920, Borges a optat pentru distrugerea lor, refuzând cu obstinaţie să fie retipărite în timpul vieţii şi susţinând că
a făcut tot posibilul să cumpere toate exemplarele existente şi să le dea foc.
De aceea nu e de mirare că există atâtea spaţii goale, discontinuităţi, reveniri şi puncte de cotitură în cariera lui Borges. De ce a încercat să-şi disimuleze sau să-şi ascundă scrierile din tinereţe?
De ce a abandonat poezia la vârsta de 30 de ani? De ce a încetat să
scrie povestiri în 1952, ca să se apuce din nou de poezie? Şi de ce, când a revenit la povestiri, scrierile lui au pierdut atât de mult din caracterul abstract, metafizic atât de evident în primele lui ficciones?
Dacă există un fir care străbate un asemenea labirint de întrebări, acesta nu poate fi decât convingerea lui Borges că scrisul, în ultimă
analiză, este o formă de autobiografie. Aflat în culmea celebrităţii, autorul se confesa unui jurnalist:
Mi-am simţit poveştile atât de profund, încât până la urmă le-am spus, folosindu-mă de simboluri ciudate, astfel încât oamenii să nu-şi dea seama că sunt mai mult sau mai puţin autobiografice. Poveştile erau despre mine, despre experienţele mele personale1.
De fapt, Borges reafirma o credinţă exprimată într-unul din volumele lui de eseuri din tinereţe, pe care voia să le distrugă.
Într-un eseu numit O profesiune de credinţă literară, Borges nota: „…În ultimă instanţă, întreaga literatură este autobiografică. Totul este poetic în măsura în care dezvăluie un destin, în măsura în care ne lasă să întrevedem un destin”. „Substanţa autobiografică” a unei opere, recunoştea el, uneori poate deveni invizibilă prin
„întâmplările” care au alcătuit-o, dar subzistă „ca o inimă care bate în străfundurile fiinţei”.
Cariera lui Borges a fost o continuă căutare a ceea ce înseamnă a fi Borges şi tocmai această căutare a unui destin este justificarea încercării mele de a scrie biografia unui autor atât de enigmatic.
Strădania de a găsi sensul acestei căutări ascunse mi-a luat nouă ani
– cam de două ori mai mult decât anticipasem. Aşa cum te aştepţi de la o întreprindere atât de anevoioasă, au fost şi frustrări şi eşecuri, dar, dacă a existat ceva care m-a făcut să trec peste aceste dificultăţi, chiar cu riscul unei prelungiri a cercetărilor, a fost descoperirea de noi materiale – sub forma unor surse sau dezvăluiri – care au aruncat lumină asupra zonelor autobiografice ascunse ale operei lui Borges. Cheia s-a dovedit a fi cronologia, căci numai reconstituind succesiunea evenimentelor din viaţa autorului şi raportându-le, în măsura posibilităţilor, la ordinea operelor am putut desluşi 1 Interviu cu Ronald Christ în Paris Review nr. 40 (1967), p. 155; citat în Alazraki, Borges and the Kabbalah, Cambridge University Press: Cambridge, 1988, p. 59, p. 28
contururile experienţei personale pentru ca, în final, să pot lua pulsul „inimii care bate în străfundurile” scrierilor lui.
Încă de la începutul cercetărilor mele am putut discerne elementele unei poveşti care promitea să ordoneze părţile aparent disparate ale vieţii lui Borges. Am început să presupun că insistenţa cu care îşi amenda sau îşi distrugea scrierile din tinereţe era motivată
nu atât de aversiunea faţă de poetica lui de început, cât de dorinţa de a acoperi ceva care îi pricinuise multă durere. La momentul potrivit am intrat în posesia unor mărturii care arătau că, într-adevăr, avusese o experienţă nefericită pe la 25 de ani, care îl adusese în pragul sinuciderii şi aproape că îl distrusese ca scriitor. Borges nu a vorbit niciodată direct despre această experienţă, dar e limpede că
evenimentul i-a influenţat decisiv evoluţia: această traumă l-a făcut să renunţe la poezie; acestei traume i se datorează, în mare parte, descoperirea tipului de scriere care îi va aduce în cele din urmă
faima. Într-una dintre cele mai cunoscute povestiri ale lui Borges, Grădina potecilor ce se bifurcă, un personaj îl întreabă pe altul: „Într-o ghicitoare a cărei temă este şahul, care este unicul cuvânt interzis?”
Răspunsul este: „Cuvântul şah” i. La fel, singurul subiect care nu a fost niciodată abordat pe faţă de Borges i-a bântuit opera vârstei mijlocii şi practic a fost încriptat în semne, simboluri şi motive în toate textele lui. De-abia atunci când a găsit dragostea a scăpat de fantomele trecutului, ajungând să cunoască seninătatea şi chiar fericirea care i-au caracterizat ultimele două decenii din viaţă.
Inutil să mai spunem că nenumăratele invenţii şi subtilităţi ale literaturii nu pot fi reduse la o simplă biografie, dar viaţa unui scriitor constituie izvorul operei lui şi, din acest studiu biografic aş
afirma că apare un Borges mai complet, mai uman, mai complex decât sugerează anemicul bibliofil al legendelor. Borges a fost un om sfâşiat de conflicte interioare, un om care nu s-a ţinut departe de
marile controverse ale timpului ci, dimpotrivă, a trăit istoria din plin. În acest sens, faptul că a fost argentinian a contat enorm.
Potrivit lui Borges, Argentina a luat fiinţă ca o dovadă de credinţă în posibilitatea inventării unei naţiuni şi întreaga lui viaţă scriitorul a rămas prizonierul unui vis, acela de a edifica patria. Dar, chiar dacă
s-a născut la apogeul vârstei de aur a Argentinei, când ţara se număra printre cele mai prospere din lume, scriitorul s-a văzut nevoit să asiste la prăbuşirea ei în violenţă şi haos. Temerile lui Borges, legate de destinul naţiunii, s-au intersectat cu căutarea propriului destin, scriitorul reuşind să-i facă pe cititori să-şi dea seama că se află în aceeaşi situaţie, una dintre cele mai importante realizări ale lui – a transformat neliniştea de a fi argentinian într-o emblemă a unei condiţii universale căci în scrierile lui lucide, pline de forţă, strălucitoare, şi-a imaginat disoluţia eului şi a dezvăluit grozăviile care ar putea să o însoţească.
Edinburgh,
decembrie 2002
Partea I
Spada şi pumnalul
