ce aceste cărţi fuseseră publicate. De asemenea, îşi revizuia mereu poemele tinereţii, renunţând la culoarea locală sau chiar omiţându-le masiv în ediţiile succesive ale culegerilor lui. În cazul a trei volume de eseuri din anii 1920, Borges a optat pentru distrugerea lor, refuzând cu obstinaţie să fie retipărite în timpul vieţii şi susţinând că

a făcut tot posibilul să cumpere toate exemplarele existente şi să le dea foc.

De aceea nu e de mirare că există atâtea spaţii goale, discontinuităţi, reveniri şi puncte de cotitură în cariera lui Borges. De ce a încercat să-şi disimuleze sau să-şi ascundă scrierile din tinereţe?

De ce a abandonat poezia la vârsta de 30 de ani? De ce a încetat să

scrie povestiri în 1952, ca să se apuce din nou de poezie? Şi de ce, când a revenit la povestiri, scrierile lui au pierdut atât de mult din caracterul abstract, metafizic atât de evident în primele lui ficciones?

Dacă există un fir care străbate un asemenea labirint de întrebări, acesta nu poate fi decât convingerea lui Borges că scrisul, în ultimă

analiză, este o formă de autobiografie. Aflat în culmea celebrităţii, autorul se confesa unui jurnalist:

Mi-am simţit poveştile atât de profund, încât până la urmă le-am spus, folosindu-mă de simboluri ciudate, astfel încât oamenii să nu-şi dea seama că sunt mai mult sau mai puţin autobiografice. Poveştile erau despre mine, despre experienţele mele personale1.

De fapt, Borges reafirma o credinţă exprimată într-unul din volumele lui de eseuri din tinereţe, pe care voia să le distrugă.

Într-un eseu numit O profesiune de credinţă literară, Borges nota: „…În ultimă instanţă, întreaga literatură este autobiografică. Totul este poetic în măsura în care dezvăluie un destin, în măsura în care ne lasă să întrevedem un destin”. „Substanţa autobiografică” a unei opere, recunoştea el, uneori poate deveni invizibilă prin

„întâmplările” care au alcătuit-o, dar subzistă „ca o inimă care bate în străfundurile fiinţei”.

Cariera lui Borges a fost o continuă căutare a ceea ce înseamnă a fi Borges şi tocmai această căutare a unui destin este justificarea încercării mele de a scrie biografia unui autor atât de enigmatic.

Strădania de a găsi sensul acestei căutări ascunse mi-a luat nouă ani

– cam de două ori mai mult decât anticipasem. Aşa cum te aştepţi de la o întreprindere atât de anevoioasă, au fost şi frustrări şi eşecuri, dar, dacă a existat ceva care m-a făcut să trec peste aceste dificultăţi, chiar cu riscul unei prelungiri a cercetărilor, a fost descoperirea de noi materiale – sub forma unor surse sau dezvăluiri – care au aruncat lumină asupra zonelor autobiografice ascunse ale operei lui Borges. Cheia s-a dovedit a fi cronologia, căci numai reconstituind succesiunea evenimentelor din viaţa autorului şi raportându-le, în măsura posibilităţilor, la ordinea operelor am putut desluşi 1 Interviu cu Ronald Christ în Paris Review nr. 40 (1967), p. 155; citat în Alazraki, Borges and the Kabbalah, Cambridge University Press: Cambridge, 1988, p. 59, p. 28

contururile experienţei personale pentru ca, în final, să pot lua pulsul „inimii care bate în străfundurile” scrierilor lui.

Încă de la începutul cercetărilor mele am putut discerne elementele unei poveşti care promitea să ordoneze părţile aparent disparate ale vieţii lui Borges. Am început să presupun că insistenţa cu care îşi amenda sau îşi distrugea scrierile din tinereţe era motivată

nu atât de aversiunea faţă de poetica lui de început, cât de dorinţa de a acoperi ceva care îi pricinuise multă durere. La momentul potrivit am intrat în posesia unor mărturii care arătau că, într-adevăr, avusese o experienţă nefericită pe la 25 de ani, care îl adusese în pragul sinuciderii şi aproape că îl distrusese ca scriitor. Borges nu a vorbit niciodată direct despre această experienţă, dar e limpede că

evenimentul i-a influenţat decisiv evoluţia: această traumă l-a făcut să renunţe la poezie; acestei traume i se datorează, în mare parte, descoperirea tipului de scriere care îi va aduce în cele din urmă

faima. Într-una dintre cele mai cunoscute povestiri ale lui Borges, Grădina potecilor ce se bifurcă, un personaj îl întreabă pe altul: „Într-o ghicitoare a cărei temă este şahul, care este unicul cuvânt interzis?”

Răspunsul este: „Cuvântul şah” i. La fel, singurul subiect care nu a fost niciodată abordat pe faţă de Borges i-a bântuit opera vârstei mijlocii şi practic a fost încriptat în semne, simboluri şi motive în toate textele lui. De-abia atunci când a găsit dragostea a scăpat de fantomele trecutului, ajungând să cunoască seninătatea şi chiar fericirea care i-au caracterizat ultimele două decenii din viaţă.

Inutil să mai spunem că nenumăratele invenţii şi subtilităţi ale literaturii nu pot fi reduse la o simplă biografie, dar viaţa unui scriitor constituie izvorul operei lui şi, din acest studiu biografic aş

afirma că apare un Borges mai complet, mai uman, mai complex decât sugerează anemicul bibliofil al legendelor. Borges a fost un om sfâşiat de conflicte interioare, un om care nu s-a ţinut departe de

marile controverse ale timpului ci, dimpotrivă, a trăit istoria din plin. În acest sens, faptul că a fost argentinian a contat enorm.

Potrivit lui Borges, Argentina a luat fiinţă ca o dovadă de credinţă în posibilitatea inventării unei naţiuni şi întreaga lui viaţă scriitorul a rămas prizonierul unui vis, acela de a edifica patria. Dar, chiar dacă

s-a născut la apogeul vârstei de aur a Argentinei, când ţara se număra printre cele mai prospere din lume, scriitorul s-a văzut nevoit să asiste la prăbuşirea ei în violenţă şi haos. Temerile lui Borges, legate de destinul naţiunii, s-au intersectat cu căutarea propriului destin, scriitorul reuşind să-i facă pe cititori să-şi dea seama că se află în aceeaşi situaţie, una dintre cele mai importante realizări ale lui – a transformat neliniştea de a fi argentinian într-o emblemă a unei condiţii universale căci în scrierile lui lucide, pline de forţă, strălucitoare, şi-a imaginat disoluţia eului şi a dezvăluit grozăviile care ar putea să o însoţească.

Edinburgh,

decembrie 2002

Partea I

Spada şi pumnalul

(1899–1921)

CAPITOLUL 1

Familia şi naţiunea

Strămoşii lui Jorge Luis Borges au fost printre primii europeni care au sosit în America. Exploratori, conchistadori, fondatori de oraşe şi conducători de provincii, ei au fost constructorii vastului imperiu pe care Spania avea să-l întemeieze în Lumea Nouă.

Gonzalo Martel de la Puente l-a urmat pe Pizzaro în cucerirea Peru-ului, Domingo Martínez de Irala a anexat Paraguay-ul la Coroana Spaniolă, Jerónimo de Cabrera a pus bazele oraşului Córdoba în Tucumán, în vreme ce Juan de Garay a întemeiat îndepărtatul Buenos Aires. Însă Borges se arăta indiferent faţă de toate aceste legături: „Despre cei din neamul Irala, Garay, Cabrera şi toţi ceilalţi conchistadori spanioli care au înfiinţat oraşe şi naţiuni nu am visat niciodată… Nu ştiu nimic despre viaţa lor. Erau nişte oameni destul de reduşi la minte – militari spanioli, din Spania acelor timpuri!”2

Strămoşii la care visa Borges erau oameni care întrerupseseră

orice legătură cu Spania, care luptaseră să făurească naţiunea argentiniană. Pe linie maternă, Francisco de Laprida a fost preşedintele congresului care a declarat independenţa „Provinciilor Unite ale Americii de Sud”. Generalul Miguel Estanislao Soler a comandat o divizie în armata de patrioţi pe care marele eliberator argentinian San Martín a condus-o peste Munţii Anzi ca să scape Chile şi apoi Peru de jugul spaniol. Pe linie paternă, Juan Crisóstomo Lafinur a fost unul dintre primii poeţi ai Argentinei şi prieten cu Manuel Belgrano, un întemeietor al naţiunii. În corespondenţa 2 Jean de Milleret, Entretiens avec Jorge Luis Borges, Pierre Belford: Paris, 1967, p. 203

rămasă de la Borges, se află şi o carte poştală care îl prezintă în prim-plan pe Lafinur (marcat cu mândrie cu o cruce de tânărul Jorge Luis) în timp ce generalul San Martín este primit de Adunarea Naţională a noii republici3.

Cel mai romantic dintre toţi strămoşii lui Borges a fost, fără

îndoială, Isidoro Suárez, un străbunic din partea mamei. La vârsta de 24 de ani, Suárez a condus atacul cavaleriei care avea să schimbe soarta bătăliei de la Junín, penultima încleştare dinaintea eliberării Americii de Sud. Bătălia a avut loc pe 6 august 1824, în Munţii Anzi din Peru, liniştea impresionantă a vârfurilor acoperite de zăpadă

fiind întreruptă doar de zăngănitul lăncilor şi al spadelor, căci niciuna din tabere nu a folosit arme de foc. Patrioţii i-au înfrânt pe spanioli în mai puţin de o oră. Eroismul lui Suárez a atras laudele lui Simón Bolívar însuşi, care a declarat că, „atunci când istoria va descrie glorioasa bătălie de la Junín… ea va fi atribuită acestui tânăr ofiţer”4. Bolívar a fost cel care l-a avansat pe Suárez la gradul de colonel după ce tânărul ofiţer s-a distins din nou la Ayacucho, bătălia care a pus capăt dominaţiei Spaniei în America.

Borges a considerat Războiul de Independenţă drept o

„întrerupere brutală a continuităţii aceleiaşi stirpe”, o „revoltă a fiilor împotriva taţilor”5. Familia lui se mândrea că este criollo, de extracţie pur spaniolă şi născută în America, dar sensul independenţei, în accepţia lui Borges, consta în faptul că aceşti 3 Vezi Miguel de Torre, Borges: fotografías y manuscritos, Renglón: Buenos Aires, 1987, p. 41.

4 Vezi „Notes” în Jorge Luis Borges, Selected Poems, 1923–1967, Delacorte Press: New York, 1972, p. 299.

5 „América y el destino de la civilización occidental”, Nosotros, segunda época, nr.

1, aprilie 1936, pp. 60–61. Retipărit în Jorge Luis Borges: textos recobrados, 1931–1955, Emecé: Buenos Aires, 2001, pp. 350–351.

criollos se „hotărâseră să nu mai fie spanioli”: îşi făcuseră „un act de credinţă” din posibilitatea de a crea o identitate naţională diferită de cea a Spaniei, drept care, dacă argentinienii nu perseverau în lupta de făurire a acestei noi identităţi, „mulţi dintre noi ar risca să

redevină spanioli, ceea ce ar fi un alt mod de a nega întreaga istorie a Argentinei”6.

Mişcarea de independenţă în regiunea care cuprinde acum Argentina contemporană îşi avea vârful de lance în Buenos Aires.

Unul dintre motivele importante pentru care oraşul a jucat un rol istoric trebuie căutat în poziţia strategică pe care o ocupă în estuarul unui puternic sistem riveran care ajunge până în inima Americii de Sud. Acest estuar uriaş a fost descoperit de exploratorii spanioli aflaţi în căutarea unei căi de acces spre Japonia. În 1536, pe malul drept a fost întemeiată prima aşezare, numită Santa María de los Buenos Aires, dar aceasta a cedat în scurt timp incursiunilor indienilor; de-abia în 1580 oraşul a fost întărit pentru a rezista de către conchistadorul Juan de Garay. Acum estuarul era deja cunoscut sub numele de Río de la Plata, „Fluviul de argint” (tradus eronat în engleză „River Plate”), botezat astfel deoarece spaniolii credeau că pe malurile lui se găseau zăcăminte de argint. Nu s-a descoperit însă nici urmă de argint şi, în următoarele două secole, Buenos Aires avea să stagneze ca avanpost al imperiului într-un colţ