Condusă de la Buenos Aires, Argentina a pornit pe drumul stabilităţii şi al modernizării. În anii 1860 şi 1870, preşedinţii liberali Mitre, Sarmiento şi Avellaneda – toţi foşti lideri unitario – au pus la punct mecanismul unui stat-naţiune modern: un sistem judiciar integrat, o bancă centrală, o armată de profesionişti, un sistem de şcoli de stat şi de biblioteci, o academie de ştiinţă, precum şi alte instituţii tehnice. Economia argentiniană a fost orientată către exportul de lână, carne şi grâu spre centrele industriale ale Europei, fapt care a necesitat privatizarea progresivă şi împrejmuirea terenurilor în pampas. Guvernări succesive au încurajat imigrarea europenilor cu scopul de a dezvolta o clasă de mijloc rurală, care să-i înlocuiască pe gauchos şi pe vânătorii indieni din câmpii. Capitalul străin a fost investit în construirea unei infrastructuri moderne a comunicaţiilor şi a transportului. Britanicii mai ales au construit docuri în Buenos Aires şi o reţea de căi ferate în pampas, menită să
consolideze producţia de export prin legarea provinciilor care făcuseră opinie separată de Buenos Aires şi, prin oraşul-port, de lumea din afară.
Domingo Sarmiento, care a devenit preşedinte în 1868, a fost un intelectual liberal de frunte şi autorul uneia dintre cele mai influente cărţi din istoria Argentinei, Facundo sau civilizaţie şi barbarie, o carte în care viziunea liberală asupra destinului naţiunii îşi găseşte exprimarea plenară. Publicată mai întâi în 1845, la apogeul luptei
împotriva lui Rosas, Facundo este biografia lui Facundo Quiroga, un celebru caudillo care a ales calea violenţei după câştigarea independenţei, fiind ucis în 1835, aproape sigur la ordinul lui Rosas.
Sarmiento susţinea că Argentina poate fi salvată de această
„barbarie” haotică numai prin adoptarea „civilizaţiei” moderne a Iluminismului european.
Prin „barbarie”, Sarmiento înţelegea absenţa unei guvernări stabile, bazate pe o autoritate legitimă. Barbaria îşi avea rădăcinile în pampas fiindcă aceste câmpii întinse erau atât de subpopulate, încât oamenii care trăiau acolo nu aveau obişnuinţa coexistenţei sociale care creează valorile civilizaţiei. Din acest punct de vedere, gaucho era un barbar fiindcă ducea o viaţă de un individualism anarhic, în care recurgea la forţă ca să-şi impună voinţa. Acest lucru făcea din el instrumentul ideal pentru punerea în practică a ambiţiilor conducătorilor regionali, ale căror lupte pentru putere duseseră la anarhia care cuprinsese întreaga viceregalitate din zona Río de La Plata imediat după câştigarea independenţei.
Cum putea fi domesticită din nou această barbarie? Existau două
forme de civilizaţie la îndemâna conducătorilor Argentinei: civilizaţia ecleziastică a Spaniei catolice, care reuşise să asigure ordinea în timpul perioadei coloniale, şi civilizaţia Iluminismului.
Prima, potrivit lui Sarmiento, nu era capabilă să pună stavilă
barbariei. Sarmiento înfăţişa oraşul Córdoba ca pe un bastion al tradiţionalismului hispanic, ca pe o relicvă somnolentă, clădirile lui venerabile reflectându-se în apele adormite ale unui lac ornamental.
Prin contrast, scria autorul, Buenos Aires deborda de vitalitate la gura sistemului riveran La Plata, un port prosper pregătit să facă
schimb de produse şi idei cu întreaga lume. Ca iniţiator al războaielor de independenţă, Buenos Aires avea dreptul să-şi reclame dreptul istoric de a conduce naţiunea spre modernitate.
Situaţia Argentinei era rezumată sugestiv de Sarmiento prin imaginea pumnalului unui gaucho înfipt în inima oraşului liberal Buenos Aires. Dar chiar şi în Facundo cititorul poate întâlni o atitudine ambivalentă faţă de gaucho, fiindcă, atunci când scria despre dibăcia lui de călăreţ, de descoperitor de urme şi de trubadur, Sarmiento nu-şi putea reţine o anumită admiraţie faţă de acest fiu autentic al pământului natal. Într-adevăr, chiar dacă era un „barbar”, gaucho reprezenta identitatea distinctă, atât cât era ea, pe care tânăra republică pretindea că o are în relaţia cu Spania. Şi totuşi, potrivit argumentelor invocate în favoarea progresului şi a civilizaţiei moderne, Sarmiento trebuia să accepte că modul tradiţional de viaţă
al unui gaucho era condamnat în cele din urmă la dispariţie.
În timpul mandatului de preşedinte al lui Sarmiento, a apărut o carte care avea să devină a doua mare scriere clasică a literaturii argentiniene. Publicat în 1872, Gaucho Martín Fierro este un poem narativ de José Hernández, scris într-un stil bazat pe dialectul gaucho. Este povestea lui Martín Fierro, un gaucho inocent, luat cu arcanul în armată ca să-şi apere ţara într-o garnizoană de la graniţă
de indienii din pampas. Exploatat fără milă de autorităţi, Fierro dezertează şi cutreieră pampasul ca un proscris, ucigând un gaucho negru într-o încăierare fără noimă pentru ca, mai târziu, să mai facă
o victimă. Urmărit de poliţie, Fierro este silit în final să-şi caute refugiu printre indieni.
Hernández şi-a conceput poemul ca pe o critică la adresa volumului Facundo al lui Sarmiento şi ca pe un protest împotriva unei guvernări care, în dorinţa de a moderniza ţara, îşi luase mâna de pe gauchos. Dar, la momentul publicării unei continuări, şapte ani mai târziu, Hernández se înclinase deja în faţa inevitabilităţii modernizării. Drept care, în Partea a II-a, Martín Fierro este dezgustat de barbaria indienilor şi se hotărăşte să revină la
„civilizaţia” creştină, dar curând constată că nu s-a schimbat nimic şi că tot ceea ce-i poate oferi societatea este o slujbă de zilier pe o estancia. Prins între „civilizaţia” albilor şi „barbaria” indienilor, într-un final neconcludent lui Fierro nu-i rămâne decât să se avânte în necunoscut, un fugar dezrădăcinat rămas la mila Domnului.
Cele două cărţi clasice ale secolului al XIX-lea, Facundo şi Martín Fierro, produc o scindare care va marca profund psihicul argentinian. Facundo exprima dorinţa argentinienilor de a construi o naţiune liberală modernă, în vreme ce Martín Fierro cristaliza o atitudine ambivalentă despre modernitate: chiar dacă marşul progresului părea de neoprit, încă mai exista teama că ţara şi-ar putea vinde sufletul diavolului noilor idei şi al negoţului cu străinii.
Astfel, gaucho întruchipa chestiunea nerezolvată a identităţii naţionale, o chestiune care va chinui conştiinţa argentiniană ani la rând şi va reveni pe tapet periodic, într-o pornire violentă de a păstra ceva din esenţa vitală care se putea pierde pe măsură ce Argentina dobândea atributele unei naţiuni moderne.
În timp ce triumfătorul Buenos Aires monopoliza resursele tinerei republici, provinciile din interior intrau într-un declin de lungă
durată, care nu s-a încheiat nici în ziua de azi. Chiar şi aşa, rămâneau puncte de rezistenţă la această modernizare rapidă. În anii 1860 şi 1870, incursiunile indienilor asupra fermelor albilor din pampas au devenit o ameninţare la adresa progresului; tot atunci au avut loc şi câteva revolte ale gauchos, mai ales în provincia Entre Ríos, după ce caudillo Urquiza a fost învins de Buenos Aires în 1861.
Bunicul lui Borges, colonelul Francisco Borges, a jucat un rol de frunte în suprimarea acestor vestigii ale „barbariei” provinciale. În 1870, a comandat trupele trimise de preşedintele Sarmiento ca să
înăbuşe revolta gaucho din Entre Ríos. După ce i-a înfrânt pe rebeli,
a fost numit comandantul garnizoanei din Junín la graniţa cu indienii şi, în 1872, şi-a condus trupele în Bătălia de la San Carlos, o înfruntare majoră care a contribuit la îndepărtarea pericolului reprezentat de indieni. În anul următor, a înfrânt o nouă revoltă în Entre Ríos. Strălucita carieră i-a fost însă întreruptă brusc în 1874, când colonelul şi-a găsit moartea pe câmpul de luptă. Această
moarte prematură avea să-i priveze familia de roadele faptelor lui vitejeşti, căci forţele armate ale oraşului Buenos Aires, sub comanda generalului Julio Argentino Roca, vor porni, cinci ani mai târziu,
„Cucerirea deşertului”, o campanie de mare anvergură menită să-i izgonească pe indieni din pampas pentru totdeauna, în doar câteva luni sudul şi vestul Argentinei fiind curăţat de indienii nomazi.
„Cucerirea deşertului” avea să constituie punctul de cotitură în istoria Argentinei. Înfrângerea triburilor de indieni a înlesnit transformarea unor vaste terenuri în estancias, mari ferme producătoare de carne şi grâu destinate exportului în Europa.
Argentina cunoştea un avânt economic fără precedent pe măsură ce latifundiari, ofiţeri de armată, speculanţi, finanţişti, comercianţi, chiar şi unii imigranţi abili, cumpărau pământ şi începeau să
alcătuiască o nouă oligarhie de estancieros care va eclipsa rapid vechea elită aristocrată, factorul decisiv în obţinerea independenţei republicii. Acest boom al acumulărilor de teren a fost curând urmat de o accelerare extraordinară a ratei imigraţiei. Atraşi de salariile mari, străinii au venit în Argentina în grupuri din ce în ce mai numeroase. În 1870 populaţia era sub 2 milioane, pentru ca în următorii 50 de ani aproximativ 3 milioane şi jumătate de imigranţi să se stabilească în ţară.
„Cucerirea deşertului” a făcut din generalul Roca omul cel mai puternic din Argentina. Nerăbdător să înlăture instabilitatea care năpăstuise ţara încă de la câştigarea independenţei, Roca a creat un
mecanism politic care a asigurat puterea prin fraudă electorală
sistematică în următorii 30 de ani. Astfel, republica criollo nu s-a transformat niciodată într-o democraţie autentică, trecând în mâinile unei clase conducătoare de latifundiari, în frunte cu caudillos politici, care controla exportul înfloritor în funcţie de interesele afaceriştilor străini. Acei criollos care nu se puteau înfrupta din avantajele progresului denunţau materialismul noii elite. Foşti preşedinţi ca Mitre şi Sarmiento deplângeau coruperea virtuţilor civice ale republicii de început. Administraţia preşedintelui Juárez Celman – o marionetă a generalului Roca – era blamată cu deosebire şi, când Baring Brothers, o bancă britanică de investiţii, a dat faliment în 1890, adversarii lui Roca au pus la cale o revoltă armată
în Buenos Aires.
Deşi această „Revoluţie de la 1890” a fost înăbuşită, din idealurile ei a apărut Partidul Radical, care va deveni principalul partid de opoziţie, reprezentând în mare măsură clasele de mijloc urbane. Atât familia Acevedo, cât şi familia Borges vor adera la noul partid şi datorită faptului că fondatorul lui, Leandro Alem, era unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Isidoro Acevedo. Cuvântul de ordine al radicalilor era „intransigenţă”, ceea ce însemna că respingeau aranjamentele electorale ca mijloc de câştigare a puterii, preferând rebeliunile armate. Radicalii s-au ridicat împotriva guvernului în 1892 şi 1893, dar mecanismul politic creat de generalul Roca a rezistat; nimeni nu mai putea opri banii, oamenii, chiar şi noile rase care pătrundeau în ţară şi schimbau pentru totdeauna faţa vechii republici criollo.
În cursul anilor 1880 şi 1890, noua elită plutocratică va transforma Buenos Aires într-unul dintre cele mai moderne oraşe din lume.
Electrificarea, crearea unor sisteme moderne de canalizare şi de
alimentare cu apă, introducerea tramvaielor, construirea atât a unei linii de cale ferată subterane, cât şi a uneia dintre cele mai mari reţele de căi ferate din lume au revoluţionat serviciile publice. În acelaşi timp, printr-un plan extrem de ambiţios, elita şi-a propus să
