Argentina cunoştea un avânt economic fără precedent pe măsură ce latifundiari, ofiţeri de armată, speculanţi, finanţişti, comercianţi, chiar şi unii imigranţi abili, cumpărau pământ şi începeau să
alcătuiască o nouă oligarhie de estancieros care va eclipsa rapid vechea elită aristocrată, factorul decisiv în obţinerea independenţei republicii. Acest boom al acumulărilor de teren a fost curând urmat de o accelerare extraordinară a ratei imigraţiei. Atraşi de salariile mari, străinii au venit în Argentina în grupuri din ce în ce mai numeroase. În 1870 populaţia era sub 2 milioane, pentru ca în următorii 50 de ani aproximativ 3 milioane şi jumătate de imigranţi să se stabilească în ţară.
„Cucerirea deşertului” a făcut din generalul Roca omul cel mai puternic din Argentina. Nerăbdător să înlăture instabilitatea care năpăstuise ţara încă de la câştigarea independenţei, Roca a creat un
mecanism politic care a asigurat puterea prin fraudă electorală
sistematică în următorii 30 de ani. Astfel, republica criollo nu s-a transformat niciodată într-o democraţie autentică, trecând în mâinile unei clase conducătoare de latifundiari, în frunte cu caudillos politici, care controla exportul înfloritor în funcţie de interesele afaceriştilor străini. Acei criollos care nu se puteau înfrupta din avantajele progresului denunţau materialismul noii elite. Foşti preşedinţi ca Mitre şi Sarmiento deplângeau coruperea virtuţilor civice ale republicii de început. Administraţia preşedintelui Juárez Celman – o marionetă a generalului Roca – era blamată cu deosebire şi, când Baring Brothers, o bancă britanică de investiţii, a dat faliment în 1890, adversarii lui Roca au pus la cale o revoltă armată
în Buenos Aires.
Deşi această „Revoluţie de la 1890” a fost înăbuşită, din idealurile ei a apărut Partidul Radical, care va deveni principalul partid de opoziţie, reprezentând în mare măsură clasele de mijloc urbane. Atât familia Acevedo, cât şi familia Borges vor adera la noul partid şi datorită faptului că fondatorul lui, Leandro Alem, era unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Isidoro Acevedo. Cuvântul de ordine al radicalilor era „intransigenţă”, ceea ce însemna că respingeau aranjamentele electorale ca mijloc de câştigare a puterii, preferând rebeliunile armate. Radicalii s-au ridicat împotriva guvernului în 1892 şi 1893, dar mecanismul politic creat de generalul Roca a rezistat; nimeni nu mai putea opri banii, oamenii, chiar şi noile rase care pătrundeau în ţară şi schimbau pentru totdeauna faţa vechii republici criollo.
În cursul anilor 1880 şi 1890, noua elită plutocratică va transforma Buenos Aires într-unul dintre cele mai moderne oraşe din lume.
Electrificarea, crearea unor sisteme moderne de canalizare şi de
alimentare cu apă, introducerea tramvaielor, construirea atât a unei linii de cale ferată subterane, cât şi a uneia dintre cele mai mari reţele de căi ferate din lume au revoluţionat serviciile publice. În acelaşi timp, printr-un plan extrem de ambiţios, elita şi-a propus să
reproiecteze întregul centru al oraşului. Planul aşezării spaniole iniţiale încă mai influenţa forma oraşului, care consta într-o reţea compactă de străzi înguste ce porneau din piaţa centrală a conchistadorilor pentru a alcătui un labirint de case mici şi biserici sumbre. Aspiraţiile moderne ale elitei nu se puteau limita la acest plan străvechi; noua clasă conducătoare îşi dorea să scape de chingile moştenirii coloniale spaniole şi să reconstruiască oraşul Buenos Aires după chipul şi asemănarea Parisului.
Unul dintre scopurile principale ale proiectului era de a amplasa marile clădiri ale autorităţii statale în aşa fel încât să reflecte separarea puterilor care constituie echilibrul ideal al unei guvernări liberale – un nou palat va fi construit pentru preşedinte, o altă
clădire grandioasă va găzdui congresul, fiecare în raza de observaţie a celeilalte, fiecare situată la câte un capăt al unui bulevard impresionant. Transformarea a început cu lărgirea pieţei centrale –
numită acum Plaza de Mayo – care reprezentase inima oraşului încă
de la întemeiere. Vechea fortăreaţă, care îi găzduise cândva pe viceregii spanioli, fusese deja demolată în 1853, după înfrângerea lui Rosas, această nouă lărgire presupunea însă şi demolarea vechii pieţe comerciale, La Recova. Noul palat prezidenţial, cunoscut drept Casa Rosada, era situat la capătul îndepărtat al pieţei lărgite. O altă
piaţă uriaşă a fost construită la vest, împreună cu un impunător edificiu neoclasic care să găzduiască lucrările Congresului Naţional.
Cele două pieţe, una pentru executiv, cealaltă pentru legislativ, au fost unite de un splendid bulevard care a primit numele de avenida de Mayo, fapt ce a necesitat demolarea câtorva străzi şi
controversata mutilare a clădirii Cabildo, una dintre cele mai vechi construcţii coloniale din oraş. La inaugurare, în 1894, avenida de Mayo era o minune arhitecturală, clădirile lui semeţe având în vârf tot felul de ornamente de beton – o multitudine de inele, turnuleţe, foişoare şi spirale amplasate printre zeci de mici cupole ca nişte forme de aluat.
Avenida de Mayo reprezenta o nouă linie de demarcaţie între vechiul şi noul Buenos Aires. De la epidemia de friguri galbene din 1871, se produsese un exod al familiilor înstărite din centru spre partea mai înaltă şi mai salubră din nordul oraşului. În anii 1880, această porţiune a fost modernizată şi botezată Barrio Norte, rămânând preferata claselor de mijloc până în ziua de azi. Din nou Parisul era cel care servea drept sursă de inspiraţie. Inovaţiile introduse de baronul Hausmann în capitala Franţei stârneau admiraţia argentinienilor, de aceea proiectarea noului cartier a pornit tocmai de la ideile lui. Străzi întregi au fost sacrificate pentru a face loc unor bulevarde spaţioase. Francezul Charles Thays a proiectat câteva pieţe şi parcuri în stil galic, inclusiv impunătoarea Plaza San Martín. Bulevardele au fost împodobite cu arbori din preajma River Plate – cu deosebire jacaranda, care înfloreşte în noiembrie, înveselind Barrio Norte cu nuanţe de albastru, şi palos borrachos, din ale căror teci voluminoase apar flori de un galben-crem în februarie. Cele mai bogate familii şi-au construit palate în stilul hotelurilor pariziene, împodobite cu cupole, acoperişuri mansardate şi porţi grele, din fier forjat. Clădirea uriaşă
care găzduieşte acum Círculo Militar în colţul de sud-vest din Plaza San Martín este una dintre cele mai mari şi mai impresionante palate din belle époque-ul argentinian; a fost proiectată de un arhitect parizian pentru José C. Paz, fondatorul celebrului ziar La Prensa.
Dar nu numai clasele înstărite aveau să schimbe faţa oraşului
Buenos Aires spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Valurile imense de străini care veneau să muncească în Argentina au contribuit şi ele la reorganizarea oraşului. Străinii s-au stabilit în jurul locurilor de muncă – oboare de vite, tăbăcării şi fabrici de ambalare a produselor din carne – care serveau înfloritoarea economie de export. Aceste noi aşezări ale imigranţilor erau foarte modeste, nu cu mult mai bune decât şirurile de case cu un singur nivel grupate pe cvartale amplasate geometric, care se întindeau ca un evantai până în zonele rurale, de-a lungul liniilor de tramvai sau a celor de cale ferată
suburbane. Hotarele istorice ale oraşului erau depăşite de extinderea unor cartiere noi precum Almagro, San Juan şi Boedo. Noile suburbii se dezvoltau şi ele spre vest: comunităţi de imigranţi ca La Paternal, Villa Ortúzar, Villa Urquiza răsăreau dincolo de linia de cale ferată
care ducea până la cimitirul La Chacarita, în nord-vest. În doar două
decenii, orăşele atrăgătoare precum Flores şi Belgrano aveau să fie în pericol de a fi înghiţite de expansiunea constantă a capitalei.
Pe măsură ce diverse grupuri etnice gravitau spre o zonă sau alta, aceste barrios proletare în stare brută au început să se diferenţieze în funcţie de locul de origine al imigranţilor. Fără îndoială, cel mai mare grup îl constituiau italienii, porecliţi „gringos” de către criollos. Dar şi aceştia, la rândul lor, aveau tendinţa să-şi aleagă
cartierul în funcţie de regiunea din care proveneau. Genovezii se stabileau în La Boca, la gura lui Riachuelo, un râu care se varsă în estuarul lui River Plate. Un barrio napolitan, numit pe drept cuvânt Nueva Pompeya, se dezvolta în jurul aşa-ziselor corrales, marile oboare de vite din partea de sud a oraşului. Barrio Palermo, în nord-vest, atrăgea imigranţi din Calabria şi Sicilia. Evrei din Europa de Est se strângeau în jurul Plaza del Once spre vest, unde începea să
prospere industria de confecţii. Într-o mai mică măsură, armeni, turci, arabi şi mulţi alţii care veneau în număr mare din Lumea
Veche îşi alcătuiau propriile comunităţi în diferite zone ale oraşului şi în împrejurimi.
Centrul istoric al oraşului Buenos Aires, unde vechile familii criollo locuiau de secole, era lăsat din ce în ce mai mult să devină o ţară a nimănui, suspendat între elegantul Barrio Norte şi noile barrios de imigranţi. Cartiere cândva respectabile din centrul oraşului, mai ales cele la sud de avenida de Mayo, precum San Telmo sau Barracas, degenerau în mahalale. Multe case mari, istorice erau transformate în adevărate furnicare de oameni numite conventillos, bogaţii părăsindu-le şi împărţindu-le în apartamente minuscule, pe care le închiriau familiilor sărmane de imigranţi.
Pe de altă parte acele familii de aristocraţi care nu profitaseră de pe urma afacerilor înfloritoare cu terenuri din anii 1880 erau pur şi simplu împinse în jos de noua ierarhie socială care apărea în Argentina. Mama lui Borges citează în memoriile ei cazul Micaelei Soler, o rudă de-a ei din partea familiei Suárez, care trăia din pensiile primite de tatăl ei, ilustrul general Miguel Estanislao Soler, de la nu mai puţin de trei ţări sud-americane pentru serviciile aduse în războaiele de independenţă. Doña Micaela de-abia putea să se menţină în limitele stilului de viaţă în care fusese crescută – nimic nu-i plăcea mai mult decât să aibă o trăsură cu un vizitiu în livrea trasă în faţa casei –, dar chiar şi aşa fusese nevoită să se mute cu chirie, o situaţie cu care nu se putea împăca nicicum: ori de câte ori proprietarul ei italian avea neruşinarea să-i ceară chiria în prima zi a lunii, Doña Micaela scotea spada tatălui ei din garderobă şi o flutura prin faţa omului speriat până când nenorocitul de gringo înţelegea că trebuie să aştepte chiria la o altă dată9.
Desigur, nimeni nu mai spera că există cale de întoarcere. Noii 9 Ibid., pp. 12–13
conducători ai societăţii – marii estancieros – impuneau o perspectivă
cosmopolită asupra vieţii. Chiar dacă economia argentiniană
depindea într-o măsură copleşitoare de capitalul britanic, Franţa era cea care dădea stilul şi tonul acelei beau monde care apăruse în cursul anilor 1880 şi 1890. Oamenii cu pretenţii culturale se abonau la Revue de Deux Mondes ca să fie la curent cu ultimele noutăţi de la Paris. La Club del Progreso, care ocupa saloanele din marmură ale vestitului Palacio Muñoa, şampania curgea în valuri în cadrul recepţiilor somptuoase, iar în sufragerie se servea haute cuisine pregătită de maeştri bucătari aduşi din Franţa. Familiile cele mai respectabile angajau guvernante franţuzoaice care să le înveţe odraslele să
vorbească fluent franceza. Dar moda cea mai costisitoare era rezervată acelor magnaţi care îşi permiteau să-şi ducă familiile, împreună cu servitoarele, şoferii şi restul suitei, pentru o şedere de câteva luni la Paris, Ville Lumière, „Oraşul luminii”.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, Argentina era una dintre cele mai bogate ţări din lume, aproape la fel de bogată ca şi Statele Unite şi incomparabil mai bogată decât Spania, vechea ţară-mamă. Criollos din zona River Plate aveau motive întemeiate să fie mândri de această situaţie, căci succesul lor era unul dintre cele mai mari din perioada postcolonială. În 1910, când se sărbătoreau o sută de ani de la prima revoltă împotriva Spaniei, guvernul a comemorat naşterea naţiunii printr-o serie de serbări extravagante, la care au fost invitaţi din străinătate mai mulţi oameni de stat, savanţi, scriitori şi artişti de renume. Dar, în ciuda triumfalismului, rămâneau elementele turbulente care ameninţau să submineze înaintarea lină spre modernitate, preconizată de elită. Partidul Radical, de pildă, nu accepta excluderea de la masa îmbelşugată a guvernării. În 1905, organizase o nouă revoltă sub conducerea noului lui lider, Hipólito
Irigoyen, nepotul fondatorului Leandro Alem. O ameninţare şi mai gravă la adresa statu-quo-ului venea din partea unui grup social din ce în ce mai numeros, muncitorii industriali, cei mai mulţi dintre ei imigranţi care nu se descotorosiseră la graniţă de ideologii politice precum anarhismul şi socialismul despre care criollos nu mai auziseră până atunci. Primul deceniu al secolului al XX-lea a fost martorul unei explozii de proteste organizate de sindicatele controlate de anarhişti – în 1896, avuseseră loc 26 de greve în Buenos Aires, pentru ca până în 1910 numărul lor să sară la 238. Grevele reprezentau un fenomen relativ nou în Argentina, clasa conducătoare alarmându-se din cauza violenţei disputelor dintre patroni şi muncitori. În 1909, doar cu un an înainte de sărbătorirea centenarului, şeful poliţiei din Buenos Aires a fost asasinat de un anarhist evreu-rus, eveniment care a declanşat furia tinerilor criollo din clasa conducătoare şi membri ai Ligii Patriotice recent înfiinţate, autori ai primului pogrom din Argentina împotriva rusos, cum erau numiţi evreii din Europa de Est.
Extraordinarul progres economic al Argentinei a agitat din nou spiritele în ceea ce priveşte identitatea naţională. La începutul secolului al XX-lea, Buenos Aires era înţesat de oameni de naţionalităţi dintre cele mai diverse. Mulţi dintre aceşti străini se stabileau în Argentina, alţii veneau din Europa numai pentru o anumită perioadă de timp. Localnicii se temeau că o rată atât de ridicată a imigraţiei va destabiliza ţara şi chiar va anihila cultura şi identitatea celor care se autointitulau criollos. Oare naţiunea îşi vânduse sufletul negoţului cu străinii? Oare argentinienii erau în pericol de a deveni pseudoeuropeni sau, mai rău, nişte corcituri fără
vreun atribut care să-i deosebească de ceilalţi? Conducerea politică a căutat răspunsurile la cel mai celebru poet al ei, Leopoldo Lugones care, în 1913, a susţinut mai multe conferinţe la Teatro Odeón în
Buenos Aires, în prezenţa preşedintelui republicii şi a câtorva membri ai cabinetului de miniştri. Subiectul abordat a fost importanţa gaucho în istoria Argentinei. Poetul a susţinut că
libertatea politică a regiunii River Plate fusese câştigată de gauchos, care fuseseră coloana vertebrală a armatelor de patrioţi în războaiele de independenţă. Astfel gauchos puseseră bazele identităţii naţionale, de aceea poemul Martín Fierro de José Hernández trebuia considerat epopeea naţională a Argentinei: exprima spiritul şi caracterul oamenilor din zona River Plate, aşa cum erau ele întruchipate în gaucho. Opinia lui Lugones contrazicea clasica teză
liberală a lui Sarmiento, potrivit căreia gaucho reprezenta barbaria pampasului şi, prin urmare, trebuia forţat să se supună civilizaţiei.
Lugones era însă implicat într-un nou demers ideologic – încerca să
ofere criollos o identitate distinctă care să acţioneze ca un zid împotriva valurilor de imigranţi care umpleau ţara. În acest scop dorea să creeze o falsă continuitate între trecut şi prezent prin reabilitarea gaucho în ochii fermierilor milionari care, de fapt, îl alungaseră de pe pământurile lor.
Insistenţa lui Lugones asupra supremaţiei culturale a criollos în Argentina era inevitabil reacţionară şi în scurt timp avea să-l ducă în direcţia fascismului, dat fiind că realităţile sociale şi politice ale locului nu permiteau o viziune elitistă a naţiunii; pe lângă criollos, în ţară existau alte milioane de oameni care trebuiau şi ei să încapă în imaginea pe care Argentina şi-o construia despre sine. Într-adevăr, la câţiva ani după ce Lugones şi-a susţinut celebrele conferinţe despre gaucho, vocea politică a maselor care nu fusese luată în seamă de Lugones s-a făcut auzită din clipa în care liderul Partidului Radical, Hipólito Irigoyen, a fost ales preşedinte, în 1916. A urmat un şir lung de cereri de reformă din partea populaţiei, pe care noul preşedinte a încercat să le satisfacă prin crearea de noi locuri de
muncă şi alocarea unui buget mai mare pentru cheltuieli sociale. Din nefericire, mandatul lui a fost subminat de rata mare a inflaţiei şi de creşterea nemulţumirilor în sectorul industrial, fapt care a alimentat temerile politicienilor privind revenirea la vechea instabilitate cronică. Succesorul lui Irigoyen, în 1922, a fost un latifundiar aristocrat care a încercat să orienteze ţara spre clasica creştere economică bazată pe export, sub controlul estancieros şi al investitorilor străini, dar aşteptările şi revendicările claselor urbane privind reforma politică şi mai buna distribuire a avuţiei naţionale erau atât de mari, încât nu mai puteau fi ignorate. Când în 1928
Irigoyen a candidat din nou la preşedinţie, ţara a fost cuprinsă de un alt val de entuziasm la ideea că mecanismul politic conservator va fi distrus pentru totdeauna. Iar unul dintre cei mai vajnici susţinători ai lui Irigoyen n-a fost nimeni altul decât Jorge Luis Borges, pe atunci în vârstă de 28 de ani, care a mobilizat un grup de tineri intelectuali din Partidul Radical pentru a face campanie electorală în vederea realegerii marelui apărător al poporului.
Viziunea despre naţiune a lui Borges era total opusă celei propovăduite de Leopoldo Lugones. Acum Lugones susţinea o teorie potrivit căreia în ierarhia socială a Argentinei criollos trebuia să ocupe o poziţie preeminentă, garantată, dacă era necesar, prin forţă militară. Borges respingea acest naţionalism elitist şi contesta interpretarea dată de Lugones poemului Martín Fierro, aceea de epopee a criollos. De fapt, în tot ceea ce va scrie Borges despre Gaucho Martín Fierro va exista un argument implicit împotriva mistificării poemului de către Lugones. Nu era o epopee, va susţine el, în primul rând fiindcă Fierro cu greu putea fi considerat un model; era un ucigaş şi un dezertor, prin urmare, avea mai degrabă
trăsăturile contradictorii ale unui personaj de roman decât ale unui erou de epopee.
