uitat de lume al Americilor.

Minuscula aşezare era înconjurată aproape în întregime de câmpii întinse, pampas, după cum erau numite, cutreierate doar de cai sălbatici şi de cirezi de vite. Vitele şi caii erau vânaţi de triburile de indieni nomazi şi de călăreţi de origine spaniolă porecliţi gauchos, 6 Fernando Sorrentino, Siete conversaciones con Jorge Luis Borges, Casa Pardo: Buenos Aires, pp. 107–108

care îi ucideau pentru a le comercializa carnea şi pielea. Altfel colonia subzista şi datorită schimbului ilegal de argint din Peru contra sclavilor africani aduşi din Brazilia. De-abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, când construcţiile navale s-au modernizat şi, în consecinţă, comunicarea directă a Spaniei cu această regiune s-a mai ieftinit, a devenit posibilă exploatarea strategică a oraşului Buenos Aires; în 1776, oraşul a fost declarat capitala viceregalităţii Río de la Plata. Această ridicare oarecum bruscă în rang a oraşului Buenos Aires a transformat geopolitica Americii de Sud – toate teritoriile spaniole (cu excepţia Venezuelei) care se aflau la est de Munţii Anzi erau obligate să întrerupă o legătură cu Peru-ul veche de 250 de ani şi să facă negoţ cu oraşul-port de la sud, devenit important peste noapte. Tocmai această decizie istorică a stat la baza conflictelor sângeroase care aveau să bulverseze regiunea pe aproape întreaga durată a secolului al XIX-lea.

După prima revoltă împotriva Spaniei în 1810, Buenos Aires a luptat să-şi păstreze autoritatea asupra provinciilor care alcătuiau fosta viceregalitate. A eşuat în încercarea de a împiedica Bolivia, Paraguay şi Uruguay să plece fiecare pe drumul său şi, chiar dacă

provinciile rămase s-au adunat ca să-şi declare independenţa în faţa Spaniei la Congresul de la Tucumán în 1816, a urmat o lungă

perioadă de instabilitate pe măsură ce provinciile interioare au continuat să conteste autoritatea oraşului Buenos Aires. Disputa fundamentală se desfăşura între liberalii unitarios, care voiau să

creeze un stat centralizat condus de Buenos Aires, şi federales, mai conservatori, care preferau o confederaţie de provincii capabilă să

păstreze cât mai multă autonomie locală. Absenţa unor instituţii eficiente la nivel naţional a dus la lupte nesfârşite pentru putere între caudillos, conducătorii provinciilor, de orientare atât conservatoare, cât şi liberală, care angajau cavaleria de gauchos (montoneros) ca să-şi

atingă propriile scopuri. Membrii familiei Borges, atât din partea mamei, cât şi din partea tatălui, erau toţi unitarios, scriitorul evocând, în Poemul presupunerilor, uciderea strămoşului său Laprida, cândva preşedinte al Congresului de la Tucumán, de către montoneros conduşi de Félix Aldao, un caudillo al provinciei Mendoza.

În cele din urmă a apărut un caudillo îndeajuns de puternic ca să

impună o anumită ordine în acest haos. În 1829, Juan Manuel de Rosas, latifundiar bogat şi fervent susţinător al federalismo, a devenit guvernatorul uriaşei provincii Buenos Aires şi, în următorii şase ani, a acumulat destulă putere ca să se transforme într-un lider eficient al

„Provinciilor Unite”. În oraşul Buenos Aires, un bastion al liberalismului, Rosas a instituit un regim de teroare menit să-i spulbere pe unitarios. A creat o organizaţie secretă cunoscută sub numele de La Mazorca, prin care recruta servitori care să-şi spioneze stăpânii şi a alcătuit echipe ale morţii care să-i elimine adversarii.

Rosas şi-a asigurat şi sprijinul clerului, care propovăduia credinţa oarbă faţă de caudillo şi permitea ca portretul lui să fie expus în biserici. Rosas a câştigat o popularitate imensă în rândul claselor inferioare, creându-şi un cult al personalităţii care friza paranoia –

culoarea roşie, culoarea preferată de federales, apărea pe eşarfe şi pe steaguri, iar lozinci precum „Trăiască Federaţia! La moarte cu barbarii şi spurcaţii de unitarios! ” au devenit semne ale loialităţii faţă

de conducătorul suprem. După ce a obţinut puterea absolută în 1835, Rosas i-a exilat pe toţi liberalii pe care nu a izbutit să-i ucidă.

Privaţiunile îndurate de familia lui Borges sub dictatura lui Rosas au fost cu adevărat teribile şi revoltătoare. Colonelul Suárez, „Eroul de la Junín”, a fost forţat să plece în Uruguay, unde a şi murit, în 1846. Unul dintre fraţii colonelului a fost împuşcat la zidul Cimitirului Recoleta din Buenos Aires de agenţi Mazorca. Fiul lui în vârstă de 11 ani a fost silit să asiste la execuţie, după care băiatul a

trebuit să-şi găsească de lucru într-o tavernă, dat fiind că nu mai era nimeni care să aibă grijă de el7. Din cauza lui Rosas familia bunicului lui Borges, Isidoro Acevedo, şi-a pierdut proprietăţile din nordul provinciei Buenos Aires, de lângă oraşul Pergamino. Tatăl lui Isidoro s-a alăturat revoltei împotriva lui Rosas, dar a căzut prizonier şi a fost forţat să muncească în grajdurile tiranului vreme de nouă ani. Într-o noapte, agenţi Mazorca au năvălit în casa familiei, au biciuit-o pe mama lui Isidoro şi au luat tot ce era mai de preţ. Cele două fiice mai mari au reuşit să scape, dar au pierdut legătura cu familia mai mulţi ani, refugiindu-se în Brazilia. Mama lui Isidoro şi-a dus la Buenos Aires cei trei copii care îi mai rămăseseră, iar acolo a trebuit să-şi întreţină familia cârpind pantalonii soldaţilor lui Rosas. Bunicul Isidoro spunea mereu o poveste înspăimântătoare despre cum, la vârsta de zece ani, dăduse peste o căruţă acoperită cu o prelată; aruncând o privire înăuntru văzuse capetele însângerate ale câtorva zeci de oameni ucişi de Mazorca. Fusese atât de impresionat, încât nu mai putuse scoate o vorbă timp de câteva ore după ce ajunsese acasă8. La maturitate, Isidoro a devenit un unitario la fel ca tatăl lui şi s-a alăturat luptei împotriva lui Rosas.

În cele din urmă tiranul a fost detronat în 1852, când mulţi dintre duşmanii lui şi-au unit forţele ca să-l înfrunte în bătălia de la Caseros, învingătorul de la Caseros a fost însă un alt caudillo, generalul Urquiza, şeful provinciei rivale Entre Ríos, care a reuşit să-l răstoarne pe Rosas cu ajutorul Braziliei, a Uruguay-ului şi a unitarios exilaţi. Fiind federal, Urquiza a impus o nouă constituţie, care prevedea o confederaţie de provincii aflată însă sub un regim 7 Antonio Carrizo, Borges el memorioso, Fondo de Cultura Económica: México, 1983, p. 127

8 Leonor Acevedo de Borges, Recuerdos, memorii nepublicate, p. 22

prezidenţial autoritar. Unitarios au respins acest aranjament federal, dar au fost înfrânţi de Urquiza în bătălia de la Cepeda din 1859. Doi ani mai târziu, unitarios s-au răsculat din nou şi, de data aceasta, conducătorul lor, Bartolomé Mitre, l-a răsturnat pe Urquiza în urma Bătăliei de la Pavón, oraşul Buenos Aires fiind în sfârşit acceptat de către caudillos drept capitala de facto a naţiunii.

Condusă de la Buenos Aires, Argentina a pornit pe drumul stabilităţii şi al modernizării. În anii 1860 şi 1870, preşedinţii liberali Mitre, Sarmiento şi Avellaneda – toţi foşti lideri unitario – au pus la punct mecanismul unui stat-naţiune modern: un sistem judiciar integrat, o bancă centrală, o armată de profesionişti, un sistem de şcoli de stat şi de biblioteci, o academie de ştiinţă, precum şi alte instituţii tehnice. Economia argentiniană a fost orientată către exportul de lână, carne şi grâu spre centrele industriale ale Europei, fapt care a necesitat privatizarea progresivă şi împrejmuirea terenurilor în pampas. Guvernări succesive au încurajat imigrarea europenilor cu scopul de a dezvolta o clasă de mijloc rurală, care să-i înlocuiască pe gauchos şi pe vânătorii indieni din câmpii. Capitalul străin a fost investit în construirea unei infrastructuri moderne a comunicaţiilor şi a transportului. Britanicii mai ales au construit docuri în Buenos Aires şi o reţea de căi ferate în pampas, menită să

consolideze producţia de export prin legarea provinciilor care făcuseră opinie separată de Buenos Aires şi, prin oraşul-port, de lumea din afară.

Domingo Sarmiento, care a devenit preşedinte în 1868, a fost un intelectual liberal de frunte şi autorul uneia dintre cele mai influente cărţi din istoria Argentinei, Facundo sau civilizaţie şi barbarie, o carte în care viziunea liberală asupra destinului naţiunii îşi găseşte exprimarea plenară. Publicată mai întâi în 1845, la apogeul luptei

împotriva lui Rosas, Facundo este biografia lui Facundo Quiroga, un celebru caudillo care a ales calea violenţei după câştigarea independenţei, fiind ucis în 1835, aproape sigur la ordinul lui Rosas.

Sarmiento susţinea că Argentina poate fi salvată de această

„barbarie” haotică numai prin adoptarea „civilizaţiei” moderne a Iluminismului european.

Prin „barbarie”, Sarmiento înţelegea absenţa unei guvernări stabile, bazate pe o autoritate legitimă. Barbaria îşi avea rădăcinile în pampas fiindcă aceste câmpii întinse erau atât de subpopulate, încât oamenii care trăiau acolo nu aveau obişnuinţa coexistenţei sociale care creează valorile civilizaţiei. Din acest punct de vedere, gaucho era un barbar fiindcă ducea o viaţă de un individualism anarhic, în care recurgea la forţă ca să-şi impună voinţa. Acest lucru făcea din el instrumentul ideal pentru punerea în practică a ambiţiilor conducătorilor regionali, ale căror lupte pentru putere duseseră la anarhia care cuprinsese întreaga viceregalitate din zona Río de La Plata imediat după câştigarea independenţei.

Cum putea fi domesticită din nou această barbarie? Existau două

forme de civilizaţie la îndemâna conducătorilor Argentinei: civilizaţia ecleziastică a Spaniei catolice, care reuşise să asigure ordinea în timpul perioadei coloniale, şi civilizaţia Iluminismului.

Prima, potrivit lui Sarmiento, nu era capabilă să pună stavilă

barbariei. Sarmiento înfăţişa oraşul Córdoba ca pe un bastion al tradiţionalismului hispanic, ca pe o relicvă somnolentă, clădirile lui venerabile reflectându-se în apele adormite ale unui lac ornamental.

Prin contrast, scria autorul, Buenos Aires deborda de vitalitate la gura sistemului riveran La Plata, un port prosper pregătit să facă

schimb de produse şi idei cu întreaga lume. Ca iniţiator al războaielor de independenţă, Buenos Aires avea dreptul să-şi reclame dreptul istoric de a conduce naţiunea spre modernitate.

Situaţia Argentinei era rezumată sugestiv de Sarmiento prin imaginea pumnalului unui gaucho înfipt în inima oraşului liberal Buenos Aires. Dar chiar şi în Facundo cititorul poate întâlni o atitudine ambivalentă faţă de gaucho, fiindcă, atunci când scria despre dibăcia lui de călăreţ, de descoperitor de urme şi de trubadur, Sarmiento nu-şi putea reţine o anumită admiraţie faţă de acest fiu autentic al pământului natal. Într-adevăr, chiar dacă era un „barbar”, gaucho reprezenta identitatea distinctă, atât cât era ea, pe care tânăra republică pretindea că o are în relaţia cu Spania. Şi totuşi, potrivit argumentelor invocate în favoarea progresului şi a civilizaţiei moderne, Sarmiento trebuia să accepte că modul tradiţional de viaţă

al unui gaucho era condamnat în cele din urmă la dispariţie.

În timpul mandatului de preşedinte al lui Sarmiento, a apărut o carte care avea să devină a doua mare scriere clasică a literaturii argentiniene. Publicat în 1872, Gaucho Martín Fierro este un poem narativ de José Hernández, scris într-un stil bazat pe dialectul gaucho. Este povestea lui Martín Fierro, un gaucho inocent, luat cu arcanul în armată ca să-şi apere ţara într-o garnizoană de la graniţă

de indienii din pampas. Exploatat fără milă de autorităţi, Fierro dezertează şi cutreieră pampasul ca un proscris, ucigând un gaucho negru într-o încăierare fără noimă pentru ca, mai târziu, să mai facă

o victimă. Urmărit de poliţie, Fierro este silit în final să-şi caute refugiu printre indieni.

Hernández şi-a conceput poemul ca pe o critică la adresa volumului Facundo al lui Sarmiento şi ca pe un protest împotriva unei guvernări care, în dorinţa de a moderniza ţara, îşi luase mâna de pe gauchos. Dar, la momentul publicării unei continuări, şapte ani mai târziu, Hernández se înclinase deja în faţa inevitabilităţii modernizării. Drept care, în Partea a II-a, Martín Fierro este dezgustat de barbaria indienilor şi se hotărăşte să revină la

„civilizaţia” creştină, dar curând constată că nu s-a schimbat nimic şi că tot ceea ce-i poate oferi societatea este o slujbă de zilier pe o estancia. Prins între „civilizaţia” albilor şi „barbaria” indienilor, într-un final neconcludent lui Fierro nu-i rămâne decât să se avânte în necunoscut, un fugar dezrădăcinat rămas la mila Domnului.

Cele două cărţi clasice ale secolului al XIX-lea, Facundo şi Martín Fierro, produc o scindare care va marca profund psihicul argentinian. Facundo exprima dorinţa argentinienilor de a construi o naţiune liberală modernă, în vreme ce Martín Fierro cristaliza o atitudine ambivalentă despre modernitate: chiar dacă marşul progresului părea de neoprit, încă mai exista teama că ţara şi-ar putea vinde sufletul diavolului noilor idei şi al negoţului cu străinii.

Astfel, gaucho întruchipa chestiunea nerezolvată a identităţii naţionale, o chestiune care va chinui conştiinţa argentiniană ani la rând şi va reveni pe tapet periodic, într-o pornire violentă de a păstra ceva din esenţa vitală care se putea pierde pe măsură ce Argentina dobândea atributele unei naţiuni moderne.

În timp ce triumfătorul Buenos Aires monopoliza resursele tinerei republici, provinciile din interior intrau într-un declin de lungă

durată, care nu s-a încheiat nici în ziua de azi. Chiar şi aşa, rămâneau puncte de rezistenţă la această modernizare rapidă. În anii 1860 şi 1870, incursiunile indienilor asupra fermelor albilor din pampas au devenit o ameninţare la adresa progresului; tot atunci au avut loc şi câteva revolte ale gauchos, mai ales în provincia Entre Ríos, după ce caudillo Urquiza a fost învins de Buenos Aires în 1861.

Bunicul lui Borges, colonelul Francisco Borges, a jucat un rol de frunte în suprimarea acestor vestigii ale „barbariei” provinciale. În 1870, a comandat trupele trimise de preşedintele Sarmiento ca să

înăbuşe revolta gaucho din Entre Ríos. După ce i-a înfrânt pe rebeli,

a fost numit comandantul garnizoanei din Junín la graniţa cu indienii şi, în 1872, şi-a condus trupele în Bătălia de la San Carlos, o înfruntare majoră care a contribuit la îndepărtarea pericolului reprezentat de indieni. În anul următor, a înfrânt o nouă revoltă în Entre Ríos. Strălucita carieră i-a fost însă întreruptă brusc în 1874, când colonelul şi-a găsit moartea pe câmpul de luptă. Această

moarte prematură avea să-i priveze familia de roadele faptelor lui vitejeşti, căci forţele armate ale oraşului Buenos Aires, sub comanda generalului Julio Argentino Roca, vor porni, cinci ani mai târziu,

„Cucerirea deşertului”, o campanie de mare anvergură menită să-i izgonească pe indieni din pampas pentru totdeauna, în doar câteva luni sudul şi vestul Argentinei fiind curăţat de indienii nomazi.

„Cucerirea deşertului” avea să constituie punctul de cotitură în istoria Argentinei. Înfrângerea triburilor de indieni a înlesnit transformarea unor vaste terenuri în estancias, mari ferme producătoare de carne şi grâu destinate exportului în Europa.