(1899–1921)
CAPITOLUL 1
Familia şi naţiunea
Strămoşii lui Jorge Luis Borges au fost printre primii europeni care au sosit în America. Exploratori, conchistadori, fondatori de oraşe şi conducători de provincii, ei au fost constructorii vastului imperiu pe care Spania avea să-l întemeieze în Lumea Nouă.
Gonzalo Martel de la Puente l-a urmat pe Pizzaro în cucerirea Peru-ului, Domingo Martínez de Irala a anexat Paraguay-ul la Coroana Spaniolă, Jerónimo de Cabrera a pus bazele oraşului Córdoba în Tucumán, în vreme ce Juan de Garay a întemeiat îndepărtatul Buenos Aires. Însă Borges se arăta indiferent faţă de toate aceste legături: „Despre cei din neamul Irala, Garay, Cabrera şi toţi ceilalţi conchistadori spanioli care au înfiinţat oraşe şi naţiuni nu am visat niciodată… Nu ştiu nimic despre viaţa lor. Erau nişte oameni destul de reduşi la minte – militari spanioli, din Spania acelor timpuri!”2
Strămoşii la care visa Borges erau oameni care întrerupseseră
orice legătură cu Spania, care luptaseră să făurească naţiunea argentiniană. Pe linie maternă, Francisco de Laprida a fost preşedintele congresului care a declarat independenţa „Provinciilor Unite ale Americii de Sud”. Generalul Miguel Estanislao Soler a comandat o divizie în armata de patrioţi pe care marele eliberator argentinian San Martín a condus-o peste Munţii Anzi ca să scape Chile şi apoi Peru de jugul spaniol. Pe linie paternă, Juan Crisóstomo Lafinur a fost unul dintre primii poeţi ai Argentinei şi prieten cu Manuel Belgrano, un întemeietor al naţiunii. În corespondenţa 2 Jean de Milleret, Entretiens avec Jorge Luis Borges, Pierre Belford: Paris, 1967, p. 203
rămasă de la Borges, se află şi o carte poştală care îl prezintă în prim-plan pe Lafinur (marcat cu mândrie cu o cruce de tânărul Jorge Luis) în timp ce generalul San Martín este primit de Adunarea Naţională a noii republici3.
Cel mai romantic dintre toţi strămoşii lui Borges a fost, fără
îndoială, Isidoro Suárez, un străbunic din partea mamei. La vârsta de 24 de ani, Suárez a condus atacul cavaleriei care avea să schimbe soarta bătăliei de la Junín, penultima încleştare dinaintea eliberării Americii de Sud. Bătălia a avut loc pe 6 august 1824, în Munţii Anzi din Peru, liniştea impresionantă a vârfurilor acoperite de zăpadă
fiind întreruptă doar de zăngănitul lăncilor şi al spadelor, căci niciuna din tabere nu a folosit arme de foc. Patrioţii i-au înfrânt pe spanioli în mai puţin de o oră. Eroismul lui Suárez a atras laudele lui Simón Bolívar însuşi, care a declarat că, „atunci când istoria va descrie glorioasa bătălie de la Junín… ea va fi atribuită acestui tânăr ofiţer”4. Bolívar a fost cel care l-a avansat pe Suárez la gradul de colonel după ce tânărul ofiţer s-a distins din nou la Ayacucho, bătălia care a pus capăt dominaţiei Spaniei în America.
Borges a considerat Războiul de Independenţă drept o
„întrerupere brutală a continuităţii aceleiaşi stirpe”, o „revoltă a fiilor împotriva taţilor”5. Familia lui se mândrea că este criollo, de extracţie pur spaniolă şi născută în America, dar sensul independenţei, în accepţia lui Borges, consta în faptul că aceşti 3 Vezi Miguel de Torre, Borges: fotografías y manuscritos, Renglón: Buenos Aires, 1987, p. 41.
4 Vezi „Notes” în Jorge Luis Borges, Selected Poems, 1923–1967, Delacorte Press: New York, 1972, p. 299.
5 „América y el destino de la civilización occidental”, Nosotros, segunda época, nr.
1, aprilie 1936, pp. 60–61. Retipărit în Jorge Luis Borges: textos recobrados, 1931–1955, Emecé: Buenos Aires, 2001, pp. 350–351.
criollos se „hotărâseră să nu mai fie spanioli”: îşi făcuseră „un act de credinţă” din posibilitatea de a crea o identitate naţională diferită de cea a Spaniei, drept care, dacă argentinienii nu perseverau în lupta de făurire a acestei noi identităţi, „mulţi dintre noi ar risca să
redevină spanioli, ceea ce ar fi un alt mod de a nega întreaga istorie a Argentinei”6.
Mişcarea de independenţă în regiunea care cuprinde acum Argentina contemporană îşi avea vârful de lance în Buenos Aires.
Unul dintre motivele importante pentru care oraşul a jucat un rol istoric trebuie căutat în poziţia strategică pe care o ocupă în estuarul unui puternic sistem riveran care ajunge până în inima Americii de Sud. Acest estuar uriaş a fost descoperit de exploratorii spanioli aflaţi în căutarea unei căi de acces spre Japonia. În 1536, pe malul drept a fost întemeiată prima aşezare, numită Santa María de los Buenos Aires, dar aceasta a cedat în scurt timp incursiunilor indienilor; de-abia în 1580 oraşul a fost întărit pentru a rezista de către conchistadorul Juan de Garay. Acum estuarul era deja cunoscut sub numele de Río de la Plata, „Fluviul de argint” (tradus eronat în engleză „River Plate”), botezat astfel deoarece spaniolii credeau că pe malurile lui se găseau zăcăminte de argint. Nu s-a descoperit însă nici urmă de argint şi, în următoarele două secole, Buenos Aires avea să stagneze ca avanpost al imperiului într-un colţ
uitat de lume al Americilor.
Minuscula aşezare era înconjurată aproape în întregime de câmpii întinse, pampas, după cum erau numite, cutreierate doar de cai sălbatici şi de cirezi de vite. Vitele şi caii erau vânaţi de triburile de indieni nomazi şi de călăreţi de origine spaniolă porecliţi gauchos, 6 Fernando Sorrentino, Siete conversaciones con Jorge Luis Borges, Casa Pardo: Buenos Aires, pp. 107–108
care îi ucideau pentru a le comercializa carnea şi pielea. Altfel colonia subzista şi datorită schimbului ilegal de argint din Peru contra sclavilor africani aduşi din Brazilia. De-abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, când construcţiile navale s-au modernizat şi, în consecinţă, comunicarea directă a Spaniei cu această regiune s-a mai ieftinit, a devenit posibilă exploatarea strategică a oraşului Buenos Aires; în 1776, oraşul a fost declarat capitala viceregalităţii Río de la Plata. Această ridicare oarecum bruscă în rang a oraşului Buenos Aires a transformat geopolitica Americii de Sud – toate teritoriile spaniole (cu excepţia Venezuelei) care se aflau la est de Munţii Anzi erau obligate să întrerupă o legătură cu Peru-ul veche de 250 de ani şi să facă negoţ cu oraşul-port de la sud, devenit important peste noapte. Tocmai această decizie istorică a stat la baza conflictelor sângeroase care aveau să bulverseze regiunea pe aproape întreaga durată a secolului al XIX-lea.
După prima revoltă împotriva Spaniei în 1810, Buenos Aires a luptat să-şi păstreze autoritatea asupra provinciilor care alcătuiau fosta viceregalitate. A eşuat în încercarea de a împiedica Bolivia, Paraguay şi Uruguay să plece fiecare pe drumul său şi, chiar dacă
provinciile rămase s-au adunat ca să-şi declare independenţa în faţa Spaniei la Congresul de la Tucumán în 1816, a urmat o lungă
perioadă de instabilitate pe măsură ce provinciile interioare au continuat să conteste autoritatea oraşului Buenos Aires. Disputa fundamentală se desfăşura între liberalii unitarios, care voiau să
creeze un stat centralizat condus de Buenos Aires, şi federales, mai conservatori, care preferau o confederaţie de provincii capabilă să
păstreze cât mai multă autonomie locală. Absenţa unor instituţii eficiente la nivel naţional a dus la lupte nesfârşite pentru putere între caudillos, conducătorii provinciilor, de orientare atât conservatoare, cât şi liberală, care angajau cavaleria de gauchos (montoneros) ca să-şi
atingă propriile scopuri. Membrii familiei Borges, atât din partea mamei, cât şi din partea tatălui, erau toţi unitarios, scriitorul evocând, în Poemul presupunerilor, uciderea strămoşului său Laprida, cândva preşedinte al Congresului de la Tucumán, de către montoneros conduşi de Félix Aldao, un caudillo al provinciei Mendoza.
În cele din urmă a apărut un caudillo îndeajuns de puternic ca să
impună o anumită ordine în acest haos. În 1829, Juan Manuel de Rosas, latifundiar bogat şi fervent susţinător al federalismo, a devenit guvernatorul uriaşei provincii Buenos Aires şi, în următorii şase ani, a acumulat destulă putere ca să se transforme într-un lider eficient al
„Provinciilor Unite”. În oraşul Buenos Aires, un bastion al liberalismului, Rosas a instituit un regim de teroare menit să-i spulbere pe unitarios. A creat o organizaţie secretă cunoscută sub numele de La Mazorca, prin care recruta servitori care să-şi spioneze stăpânii şi a alcătuit echipe ale morţii care să-i elimine adversarii.
Rosas şi-a asigurat şi sprijinul clerului, care propovăduia credinţa oarbă faţă de caudillo şi permitea ca portretul lui să fie expus în biserici. Rosas a câştigat o popularitate imensă în rândul claselor inferioare, creându-şi un cult al personalităţii care friza paranoia –
culoarea roşie, culoarea preferată de federales, apărea pe eşarfe şi pe steaguri, iar lozinci precum „Trăiască Federaţia! La moarte cu barbarii şi spurcaţii de unitarios! ” au devenit semne ale loialităţii faţă
de conducătorul suprem. După ce a obţinut puterea absolută în 1835, Rosas i-a exilat pe toţi liberalii pe care nu a izbutit să-i ucidă.
Privaţiunile îndurate de familia lui Borges sub dictatura lui Rosas au fost cu adevărat teribile şi revoltătoare. Colonelul Suárez, „Eroul de la Junín”, a fost forţat să plece în Uruguay, unde a şi murit, în 1846. Unul dintre fraţii colonelului a fost împuşcat la zidul Cimitirului Recoleta din Buenos Aires de agenţi Mazorca. Fiul lui în vârstă de 11 ani a fost silit să asiste la execuţie, după care băiatul a
trebuit să-şi găsească de lucru într-o tavernă, dat fiind că nu mai era nimeni care să aibă grijă de el7. Din cauza lui Rosas familia bunicului lui Borges, Isidoro Acevedo, şi-a pierdut proprietăţile din nordul provinciei Buenos Aires, de lângă oraşul Pergamino. Tatăl lui Isidoro s-a alăturat revoltei împotriva lui Rosas, dar a căzut prizonier şi a fost forţat să muncească în grajdurile tiranului vreme de nouă ani. Într-o noapte, agenţi Mazorca au năvălit în casa familiei, au biciuit-o pe mama lui Isidoro şi au luat tot ce era mai de preţ. Cele două fiice mai mari au reuşit să scape, dar au pierdut legătura cu familia mai mulţi ani, refugiindu-se în Brazilia. Mama lui Isidoro şi-a dus la Buenos Aires cei trei copii care îi mai rămăseseră, iar acolo a trebuit să-şi întreţină familia cârpind pantalonii soldaţilor lui Rosas. Bunicul Isidoro spunea mereu o poveste înspăimântătoare despre cum, la vârsta de zece ani, dăduse peste o căruţă acoperită cu o prelată; aruncând o privire înăuntru văzuse capetele însângerate ale câtorva zeci de oameni ucişi de Mazorca. Fusese atât de impresionat, încât nu mai putuse scoate o vorbă timp de câteva ore după ce ajunsese acasă8. La maturitate, Isidoro a devenit un unitario la fel ca tatăl lui şi s-a alăturat luptei împotriva lui Rosas.
În cele din urmă tiranul a fost detronat în 1852, când mulţi dintre duşmanii lui şi-au unit forţele ca să-l înfrunte în bătălia de la Caseros, învingătorul de la Caseros a fost însă un alt caudillo, generalul Urquiza, şeful provinciei rivale Entre Ríos, care a reuşit să-l răstoarne pe Rosas cu ajutorul Braziliei, a Uruguay-ului şi a unitarios exilaţi. Fiind federal, Urquiza a impus o nouă constituţie, care prevedea o confederaţie de provincii aflată însă sub un regim 7 Antonio Carrizo, Borges el memorioso, Fondo de Cultura Económica: México, 1983, p. 127
8 Leonor Acevedo de Borges, Recuerdos, memorii nepublicate, p. 22
prezidenţial autoritar. Unitarios au respins acest aranjament federal, dar au fost înfrânţi de Urquiza în bătălia de la Cepeda din 1859. Doi ani mai târziu, unitarios s-au răsculat din nou şi, de data aceasta, conducătorul lor, Bartolomé Mitre, l-a răsturnat pe Urquiza în urma Bătăliei de la Pavón, oraşul Buenos Aires fiind în sfârşit acceptat de către caudillos drept capitala de facto a naţiunii.
