conduse de López Jordán au afectat şi mai mult economia provinciei.

Pe la mijlocul anilor 1880, Fanny şi cei doi fii ai ei locuiau în Buenos Aires, într-o casă pe calle Libertad nr. 1346, unde îşi suplimenta micul venit închiriind camere tinerelor vorbitoare de limba engleză.

Sora şi soţul ei se mutaseră şi ei în capitală, unde Caroline Haslam a făcut carieră didactică, devenind şefa catedrei de limba engleză la Şcoala de Limbi Moderne, o prestigioasă instituţie de pregătire a profesorilor.

Fanny şi-a crescut fiii în ceea ce era, de fapt, un cămin englezesc, mai ales cât timp a trăit tatăl ei. Toţi vorbeau englezeşte în casă şi, ea însăşi o mare cititoare, Fanny i-a încurajat pe băieţi să citească

literatură engleză. Departe de ţara natală şi animată de un patriotism sincer, trebuie să le fi spus băieţilor poveşti nostalgice despre copilăria ei în Staffordshire şi despre rădăcinile familiei din Northumberland. Cu siguranţă fiul mai mic, Jorge Guillermo, a crescut foarte conştient de originea lui englezească şi, în consecinţă, se va simţi mereu un fel de neadaptat în Buenos Aires şi nesigur de legătura lui cu Argentina.

Această nesiguranţă a fost accentuată de impactul emoţional pe care l-a avut asupra familiei moartea tragică a colonelului Borges.

Jorge Guillermo avea doar nouă luni când tatăl lui a fost ucis în luptă

şi, pe măsură ce devenea un băiat sensibil şi visător, figura tatălui pe care nu avusese şansa să-l cunoască îi domina imaginaţia. Tot ce afla băiatul despre tatăl lui era inevitabil filtrat de mama lui văduvă, Fanny având motive întemeiate să deplângă moartea soţului ei –

dacă ar fi trăit, ea ar fi putut deveni stăpâna unei mari estancia –, dar ceea ce poate că o rodea cel mai mult era că soţul ei nici măcar nu murise pentru o cauză nobilă; îşi pierduse viaţa într-o luptă pentru putere, fără sorţi de izbândă, între doi caudillos rivali. Poate ca să-şi mai aline mâhnirea, Fanny dădea amănuntelor legate de moartea

colonelului Borges o aură romantică, modul în care le evoca ajungând la noi în versiunea strănepotului ei, Jorge Luis, care a auzit-o direct de la ea şi care trebuie să fi fost povestea ce le-o spunea mereu celor doi fii.

În această versiune, generalul Mitre ordonase trupelor lui să se retragă de pe câmpul de luptă, cu toate că Borges îl informase că

inamicului i se termina muniţia. Văzând că Mitre insistă pe ideea retragerii, Borges, care purta un poncho alb, a sărit pe calul lui alb şi s-a îndreptat spre liniile inamice, cu braţele încrucişate. A căzut sub o rafală de gloanţe şi a fost dus de oamenii lui înfăşurat într-o piele de vacă la o estancia din apropiere, unde a murit din cauza rănilor. Se spune că ultimele lui cuvinte au fost: „Am căzut cu credinţa că

mi-am îndeplinit datoria şi mi-am împlinit convingerile, pentru aceleaşi principii pentru care am luptat toată viaţa”18. Chiar dacă

istoria arată că Borges a murit din cauza rănilor primite în luptă, şi nu în urma unei încercări de a se sinucide19, este limpede de ce văduva lui a preferat să dea un înţeles morţii lui atât de lipsite de sens, inventând un mit potrivit căruia soţul ei a preferat să moară

decât să accepte o înfrângere inutilă.

Nu există nicio îndoială că, în durerea ei, Fanny le-a transmis băieţilor o imagine exagerată despre eroismul răposatului ei soţ.

Această glorificare a colonelului Borges l-a făcut pe Jorge Guillermo să se îndoiască de propria valoare. Băiatul a crescut cu imaginea apăsătoare a unui tată pe care nu-l cunoscuse şi pe care nu-l putea cunoaşte decât indirect, prin mama lui. Trebuie să-i fi fost imposibil să pună sub semnul întrebării, căci de revoltă nici nu putea fi vorba, acel tată mitic fără să-l mustre conştiinţa. Toate indiciile 18 Vezi „Notes” în Selected Poems, p. 304.

19 Vezi Barrenechea, NRFH de mai sus şi Vaccaro, Georgie, p. 32.

demonstrează că Jorge Guillermo era un bărbat nehotărât, care avea mereu câte ceva să-şi reproşeze, ezitând între dorinţa de a-şi respecta mama şi pornirea de a-şi afirma independenţa.

Jorge s-a înscris la Colegio Nacional din Buenos Aires la vârsta de 13 ani, dar foarte curând a ajuns să urască şcoala, rezultatele lui fiind mediocre. Într-un roman al cărui protagonist este un alter ego evident, va descrie astfel Colegio Nacional: „Zile absurde: profesori pedanţi sau groteşti. Colegii îl călcau pe nervi. Era ceva care îl deosebea de ceilalţi: o sensibilitate excesivă. Era prea conştient de propria persoană. Suferea mult, prosteşte şi inutil. Nu găsea pe nimeni îndeajuns de sărac sau umil ca să vrea să-i devină prieten”20.

Şi-a făcut, totuşi la şcoală, un prieten pe viaţă, un băiat pe nume Macedonio Fernández, care în timp se va împrieteni şi cu fiul lui.

Macedonio provenea dintr-un alt mediu. Familia lui era de origine criollo, aristocrată şi, cândva, avusese estancias. Dar poate că cei doi băieţi deveniseră apropiaţi fiindcă Macedonio, ca şi Jorge, nu-şi cunoscuse tatăl cu adevărat – acesta murise când băiatul avea doar trei ani. Spre deosebire de Jorge, care nu se omora cu şcoala, Macedonio strălucea fără efort la toate materiile. Cei doi prieteni au studiat mai departe dreptul la Universitatea din Buenos Aires şi s-au implicat în mişcarea anarhistă. Macedonio a organizat un grup de dezbateri chiar la el acasă, la care participau unele dintre cele mai luminate minţi tinere din Buenos Aires, cum ar fi Juan B. Justo, care mai târziu va fonda Partidul Socialist din Argentina, José Ingenieros, care va deveni un eminent sociolog, şi Leopoldo Lugones, care a editat un jurnal anarhist împreună cu Ingenieros, dar îşi va câştiga celebritatea ca poet şi comentator cultural peste câţiva ani. După cel 20 Jorge Guillermo Borges, El Caudillo, Academia Argentina de Letras, Buenos Aires, 1989 (iniţial publicat în Palma de Majorca, 1921), p. 45

de-al treilea an petrecut la universitate, Jorge Borges a renunţat să

mai frecventeze cursurile la zi, în anii patru şi cinci fiind alumno libre, student cu frecvenţă redusă. Acest fapt vorbeşte poate despre o lipsă

de implicare în studierea dreptului sau poate despre nevoia de a munci ca să-şi întreţină mama. Oricum, deşi a avut note tot mai mici în ultimii ani de facultate, până la urmă Jorge Borges a reuşit să o absolve cu o disertaţie despre aspectul juridic al finanţelor navale, pe care i-a dedicat-o lui Fanny Haslam.

Cu toate că a încercat să-şi mulţumească mama devenind avocat, Jorge Borges a continuat să se considere un rebel social. Se simţea tentat să se retragă din societatea capitalistă şi să experimenteze stiluri de viaţă alternative. După absolvirea facultăţii în 1897, Macedonio Fernández, împreună cu un grup de prieteni, a început să facă planuri de înfiinţare a unei comune anarhiste în Paraguay, unde familia tovarăşului lor, Julio Molina y Vedia, achiziţionase pământ în timpul Războiului Paraguayan. Acolo Macedonio şi ai lui îşi propuneau să creeze modelul unei noi societăţi, în care proprietatea privată să nu mai existe, iar moralitatea burgheză să fie înlocuită de dragostea liberă şi de egalitatea totală între sexe. Dar, la începutul anului 1898, când planurile privind comuna încă nu fuseseră finalizate, Jorge Borges a întâlnit-o pe Leonor Acevedo şi s-a îndrăgostit nebuneşte de ea. Intensitatea sentimentului şi romantismul legăturii lor îl vor face pe Jorge să renunţe la comuna anarhistă din Paraguay şi să se însoare cu iubita lui. Nunta a avut loc pe 1 octombrie 1898, doar la câteva luni după ce Jorge şi Leonor se cunoscuseră în casa lui Fanny Haslam.

Jorge şi Leonor

La prima vedere, Jorge şi Leonor alcătuiau un cuplu nepotrivit. Ea

era catolică, burgheză şi obsedată de obârşia ei criollo. El era un om din afara sistemului, fiul anarhist al unei văduve. Cu toate acestea, fiecare din ei avea însuşiri de care avea nevoie celălalt. Jorge, mereu nesigur de el, era atras de tăria de caracter a lui Leonor, în timp ce Leonor se prea poate să fi simţit că, prin Jorge, şi-ar putea dezvolta acele calităţi latente pe care doar le întrezărise pe când era mică, mulţumită lui Hamilton Otálora.

După nuntă, Jorge a ocupat un modest post administrativ ca avocat în cadrul secretariatului tribunalelor de drept civil. În Argentina, licenţiatul în drept este numit în mod convenţional

„doctor”, semn al înaltei stime acordate profesiunii respective.

Doctorul Jorge Guillermo Borges însă privea sistemul juridic cu un dispreţ total. Legea, va scrie el în romanul El Caudillo, se baza pe tot ceea ce era „convenţional şi mort”, scopul ei fiind protejarea

„intereselor înguste ale societăţii, a dorinţei ei de profit şi a preocupărilor mărunte ale familiei, naţiunii şi ale statului”. Întrucât cariera lui stagna în rutina birocratică a tribunalelor, Jorge Borges şi-a mai luat o slujbă, aceea de profesor de psihologie pentru tinerele din clasa de mijloc de la Şcoala de Limbi Moderne, aceeaşi instituţie de pregătire a cadrelor didactice unde mătuşa lui, Caroline, era şefa catedrei de limba engleză. Dar chiar şi această slujbă l-a nemulţumit

– era atât de sceptic, va spune fiul lui, că se îndoia de existenţa obiectului pe care fusese angajat să-l predea21.

În cele din urmă, Jorge a revenit la vechile lui preocupări în compania prietenului Macedonio Fernández, care se întorsese la Buenos Aires după eşecul comunei anarhiste din Paraguay. Era de aşteptat ca experimentul să nu dureze mult – tovarăşii, toţi băieţi de la oraş, se săturaseră curând de căldură şi ţânţari, plictisindu-se 21 Alicia Jurado, „Prólogo” la El Caudillo, p. 15

îngrozitor, aşa cum stăteau acolo, izolaţi de atracţiile obişnuite ale vieţii boeme din Buenos Aires. Adevărul e că Jorge Borges şi prietenii lui, cu toate ideile lor anarhiste, erau nişte afemeiaţi înrăiţi şi găseau o mare plăcere în a-şi irosi timpul prin cafenele, taverne şi bordeluri, jucând truco, un joc de cărţi, discutând literatură şi politică, recitând poezii şi cântând muzică tradiţională la chitară.

Tovarăşii lui Jorge erau în mare măsură scriitori minori de la periferia lumii literare, precum vărul lui, Álvaro Melián Lafinur, poet şi jurnalist literar, Marcelo del Mazo, poet şi văr cu Macedonio, şi Charles de Soussens, un scriitor belgian cu mijloace de întreţinere obscure, cunoscut prietenilor drept Charles de „Sans Sous”. Acest anturaj era departe de cel pe care Leonor Acevedo şi l-ar fi dorit pentru soţul ei, dar, ca soţie de rit catolic şi pătrunsă de simţul datoriei, nu avea ce face şi trebuia să se împace cu extravaganţele lui Jorge.

După câţiva ani, Leonor trebuie să-şi fi dat seama că nu mai putea spera ca Jorge să redea familiei statutul social de odinioară, în timp ce Jorge trebuie să fi acceptat că eşuase în încercarea lui de a-şi convinge soţia să renunţe la prejudecăţile ei burgheze. Niciunul din ei nu reuşise să-şi uite condiţia socială: Leonor rămăsese la fel de obsedată de gloria apusă a familiei ei; Jorge mai era încă bântuit de fantoma tatălui său. Dezamăgit în dragoste, Jorge s-a apucat de scris şi va încerca romane, poezii şi piese de teatru, dar le va distruge pe cele mai multe, printre ele numărându-se şi o piesă despre

„dezamăgirea unui tată faţă de fiul lui”, pe care a intitulat-o Hacia la nada – care s-ar putea traduce Spre nicăieri 22 .

Singurul roman pe care Jorge Borges l-a terminat până la urmă, la vârsta de 46 de ani, a fost publicat pe cheltuiala lui în 1921. Deşi slab 22 „An Autobiographical Essay”, p. 211

din punct de vedere literar, romanul are o mare valoare biografică, nu doar fiindcă oferă indicii asupra personalităţii lui Jorge Guillermo Borges, ci mai ales fiindcă a influenţat din plin atât viaţa, cât şi activitatea fiului său, Jorge Luis. Intitulat El Caudillo, acţiunea romanului este plasată în Entre Ríos, provincia natală a doctorului Borges, într-o vreme când această parte a Argentinei îşi revenea după devastatoarele conflicte declanşate de revoltele căpeteniei federale Ricardo López Jordán. Caudillo eponim este Andrés Tavares, una dintre căpeteniile mai mici care sprijiniseră prima revoltă a lui López Jordán, dar care acum recunoaşte că federalismo este o cauză

pierdută şi că interesele economice sunt cele care dictează în Buenos Aires. Caudillo a intrat într-un parteneriat comercial cu un capitalist evreu-italian, cunoscut sub numele de El Gringo, un personaj modelat după unchiul autorului, Jorge Suárez. Personajele se situează în tabere opuse: cele care se declară în favoarea tradiţiei, precum soţia lui Tavares şi câţiva dintre asociaţii lui, şi cele care doresc progresul, ca El Gringo, guvernatorul provinciei şi fiul lui Tavares. Problema este dacă însuşi Caudillo va opta în cele din urmă

pentru progres sau va reveni la cauza federalistă a autonomiei provinciale. Această problemă este simbolizată de un pod construit de Caudillo, la insistenţele lui El Gringo, peste un râu ce desparte estancia evreului-italian de domeniul unui francez care locuieşte în Buenos Aires.

Tema podului este dezvoltată prin introducerea poveştii de dragoste dintre fiul francezului, Carlos Dubois, şi fiica lui Tavares, Marisabel. Un alter ego al autorului, Dubois este un cosmopolit – s-a născut şi a fost crescut în Buenos Aires, a locuit şi în Paris, dar îşi dezamăgeşte tatăl din cauza anturajului îndoielnic şi a nepromovării examenelor la Facultatea de Drept. Ca pedeapsă şi ca să pună capăt legăturii nepotrivite cu Lina, Carlos este trimis la ţară ca să se ocupe

de estancia familiei, lucru la care tânărul bineînţeles că nu se pricepe, preferând să-şi ocupe timpul citind şi cutreierând pădurea alături de câinii lui. Această lipsă de eficienţă îi atrage dispreţul lui Tavares şi al amicilor lui care pun un comportament atât de ciudat pe seama originii lui franceze, „a păcatului străin” pe care îl poartă în sânge.

Fiica lui Tavares, Marisabel, este o tânără plină de energie care declară pe faţă că vrea să scape de tiranicul ei tată. Există o „tendinţă

mistică” în ea care o împinge spre aventură şi nesiguranţă. Se îndrăgosteşte de cosmopolitul Dubois, dar acesta nu poate lua o hotărâre: „Ca toate personalităţile slabe, se învinuia mereu fără a fi foarte sigur de ce se făcea vinovat”. Criza se acutizează din clipa în care Dubois este chemat la Buenos Aires de tatăl lui, care a decis să

accepte căsătoria fiului cu Lina. Acum Marisabel preia iniţiativa, aranjând o întâlnire cu Dubois, lângă pod. Dar, pe neaşteptate, se iscă o furtună puternică: râul se umflă şi Marisabel este nevoită să-şi găsească refugiul în casa lui Dubois. Acolo pasiunea ei îl face pe Dubois să-şi uite toate inhibiţiile şi să cedeze „realităţii inevitabile a sexului”, tânărul închipuindu-şi că Marisabel îi va aduce fericirea pe care singur nu are puterea să şi-o ofere. Caudillo însă spumegă de furie când aude că fiica lui a petrecut noaptea în casa lui Dubois şi, după retragerea apelor, îşi trimite oamenii la ferma în care s-au adăpostit cei doi îndrăgostiţi. Dubois este sfârtecat de pumnale, iar fiica rebelă este dezmoştenită. Caudillo renunţă la ideea de progres şi se alătură revoltei armatei de gauchos conduse de López Jordán.

În Marisabel cititorul o poate vedea pe ambiţioasa Leonor Acevedo care, deşi era odrasla unei familii criollo cu rădăcini adânci, avea, ca şi Marisabel, acea „tendinţă mistică” – o anumită descindere spre pasiune – care trebuie să-l fi făcut pe Jorge Borges să spere că o va determina să se revolte împotriva prejudecăţilor străvechi ale clanului ei şi să se aventureze împreună cu el în construirea punţilor

dintre tradiţie şi progres, dintre criollo şi străini, dintre trecut şi prezent. Acel vis al reconcilierii trebuie să fi părut posibil în lunga lună de miere petrecută de Jorge şi Leonor pe domeniul Haedo în Uruguay, unde cei doi vor fi cunoscut „realitatea inevitabilă a sexului” care încununează dragostea dintre Dubois şi Marisabel în El Caudillo. Jorge Borges a descris pasionata împreunare a protagoniştilor lui în termeni mistici, ca pe o uniune orgasmică între ei şi spiritul cosmosului: