Tamagno dirija mulţimea care intona imnul naţional. Dar această
faimoasă victorie s-a dovedit curând un început fals, întrucât oligarhia de la conducerea ţării nu a pregetat să trucheze din nou alegerile prin reţeaua ei de baroni locali.
După Revoluţia din 1890, familii precum Acevedo s-au văzut nevoite să-şi accepte declinul. Nu că jovialului Isidoro i-ar fi păsat prea mult – el îşi punea în fiecare noapte pelerina spaniolă şi pleca să
joace cărţi sau biliard la Club Católico sau la Cercolo Italiano, ambele
instituţii respectabile, desigur, dar nici pe departe de calibrul Clubului del Progreso, ca să nu mai vorbim de Clubul Jockey, domeniul exclusiv al noii elite estanciero. Cunoscuţii lui încă se bazau pe faptul că Isidoro mai putea să tragă niscaiva sfori, dacă era necesar. Chiar şi după pensionare, casa de pe calle Tucumán atrăgea o sumedenie de musafiri în căutare de favoruri – o slujbă, un permis
– în schimbul unei găini sau a unei pungi de ouă.
Pe de altă parte soţia şi fiica lui Isidoro îşi dădeau toată silinţa să
păstreze valorile trecutului. Organizau excursii la fostele domenii ale familiei Acevedo, în San Nicolás, şi erau încântate ori de câte ori primeau vizita descendenţilor sclavilor negri pe care familia îi avusese cândva. Cât despre Buenos Aires, mama şi fiica nu prea se obişnuiau cu noile denumiri ale străzilor, preferându-le pe cele vechi
– „La calle del Temple”, „Las Cinco Esquinas”, „La Plaza del Parque”. Uruguayul ocupa un loc special în inima lor, cele două
spunându-i mereu „La Banda Oriental” („Malul stâng” al lui River Plate) şi niciodată „Uruguay”, un nume care Leonorei Suárez îi suna neplăcut şi ofensator, şi pe care îl foloseau numai guarangos.
Ataşamentul lor faţă de acest anacronism poate fi explicat de faptul că ramura uruguayană a familiei, Haedo, reuşise să-şi păstreze averea mai bine decât familiile Acevedo şi Suárez. În fiecare vară, Leonorcita petrecea trei luni cu familia Haedo, în vila din Paso del Molino de la periferia oraşului Montevideo sau pe domeniul de lângă Fray Bentos, o vizită cu care îi va obişnui şi pe copiii ei. Aceste vacanţe de vară petrecute la Paso del Molino şi pe domeniile verilor ei de pe râul Uruguay se vor număra printre cele mai scumpe amintiri ale Leonorcitei.
Leonor Acevedo a crescut într-o perioadă de mari schimbări şi frământări în Buenos Aires, mândrindu-se cu faptul că tatăl ei cunoştea deputaţi, senatori şi miniştri. Îşi aducea bine aminte cum
duminica lua prânzul la Café de Paris sau la Restaurant Charpentier, cel mai elegant dintre restaurantele franţuzeşti din Buenos Aires.
Bărbaţii purtau gulere tari şi butoni de aur, îşi agăţau jobenurile în cuierele din jurul stâlpilor de marmură şi, când Leonor şi tatăl ei intrau în salon, prietenii îl salutau pe Isidoro din toate părţile, foştii lui camarazi de arme spunându-i „căpitane”, iar cei mai tineri (inclusiv Carlos Pellegrini, viitor preşedinte al republicii) adresându-i-se cu „unchiule”. Bărbaţii veneau la masa lor şi o sărutau pe obraz, deşi ea prefera să dea mâna cu ei, pentru că aşa se simţea mai importantă.
Dar Leonorcita nu avea voie să pătrundă în sfera politicii şi a gândirii libere, rezervată bărbaţilor. Trebuia să se limiteze la preocupările considerate a fi mai potrivite pentru tinerele domnişoare – cântatul din gură sau la pian, recitarea versurilor.
Oricum, familiile Acevedo şi Suárez nu excelau în preocupări intelectuale. Fata era crescută în spiritul catolicismului îngust rezervat femeilor din vechile familii criollo, de aceea îşi va respecta religia cu stricteţe până la sfârşitul zilelor. Evlavia catolică era şi un semn de distincţie socială. În timpul Săptămânii Mari, de pildă, împreună cu mama ei, Leonorcita asculta cele 12 Evanghelii, iar în Vinerea Mare, supunându-se convenţiilor vremii, nu purta niciun fel de bijuterie şi se îmbrăca în negru.
Leonorcita era o fată foarte frumoasă, tenul ei palid fiindu-i scos în evidenţă de părul negru şi lucios. Bunul ei cel mai de preţ, credea ea, erau ochii – luminoşi, vioi, ca nişte nasturi de lumină, verzi ca de smarald – ce atrăgeau din partea admiratorilor nenumărate complimente pe care le accepta cu o satisfacţie nedisimulată. Fata moştenea şi gustul mamei pentru hainele elegante, amândouă fiind cliente regulate ale unui magazin de îmbrăcăminte ţinut de o franţuzoaică, unde toate toaletele şi pălăriile erau aduse de la Paris.
Una dintre rochiile ei a făcut senzaţie printre fetele de la şcoală –
faptul că era de comandă le stârnise admiraţia, fără doar şi poate, îşi amintea ea. Printre lucrurile la care ţinea cel mai mult se număra şi o păpuşă cu părul lung şi blond, adusă tot de la Paris; nu se despărţea nici de păunul mecanic primit de la o rudă bogată: era aproape de dimensiuni normale şi, dacă îl întorceai, începea să păşească
maiestuos, înfoindu-şi coada ca un evantai.
Şi totuşi, Leonor Acevedo se simţea profund frustrată. Ştia că era talentată şi deşteaptă şi, cum din fragedă pruncie i se împuiase capul cu poveşti despre trecuta măreţie a familiei, îşi pusese în gând ca aceasta să-şi redobândească locul care i se cuvenea de drept. Dar, obligată de spiritul epocii să-şi joace rolul obedient de reprezentantă
a clasei de mijloc, această femeie plină de viaţă şi deosebit de inteligentă, cu o voinţă de fier, se va îngriji ca bărbaţii din familia ei –
soţul şi, mai târziu, fiul – să împlinească acea ambiţie socială
covârşitoare în locul ei.
Chiar şi aşa nu a prea ştiut de restricţiile la care o supusese familia ei. Exista un verişor din partea mamei pe care toţi ceilalţi îl credeau nebun (loco), dar asta i se trăgea, după cum bănuia ea, de la faptul că
puţinii bani pe care îi avea şi-i cheltuia pe cărţi şi opere de artă. Îi plăcea să-l asculte cum vorbeşte, aborda subiecte total diferite de cele obişnuite. Verişorul îi spunea „Nena” şi îi aducea dulciuri şi cărţi, inclusiv un volum ilustrat despre mitologia greacă, pe care Leonor îl va citi de multe ori. Pe acest loco îl chema Hamilton Otálora şi, ca o curiozitate, fiul lui Lenor, Jorge Luis Borges, va da numele lui protagoniştilor a două dintre cele mai importante povestiri, ambii în mod vădit alter ego-uri ale autorului – Benjamin Otálora din Mortul şi Javier Otárola [ sic], bătrânul profesor columbian din Ulrica. Poate că Borges a vrut să evoce acele calităţi ale mamei lui reprimate de educaţia primită în familie şi care, dacă ar fi fost lăsate să se
dezvolte, ar fi schimbat destinul întregii familii.
Şi totuşi, Leonor Acevedo a reuşit să treacă, măcar o dată, peste restricţiile impuse spiritului ei de condiţionarea socială. La vârsta de 22 de ani, a întâlnit un tânăr chipeş, fermecător, care tocmai absolvise dreptul la Universitatea din Buenos Aires. Se numea Jorge Guillermo Borges şi era fiul cel mic al unui erou căzut pe câmpul de luptă, colonelul Francisco Borges, care fusese prieten cu tatăl ei.
Familia Acevedo şi familia Borges nu se văzuseră de la moartea colonelului, dar s-au întâlnit din nou în 1898, când fiul mai mare, Frank Borges, s-a întors din exilul petrecut în Montevideo, după ce luase parte la Revoluţia Radicală nereuşită din 1893. Văduva de origine engleză a colonelului Borges, Fanny Haslam, a invitat familia Acevedo la un ceai şi, din prietenia reînnodată dintre cele două
familii, va remarca Leonor în memoriile ei, s-a născut dragostea la prima vedere care o va lega de Jorge pentru totdeauna.
Jorge Guillermo Borges
Familia Borges se afla de mai puţină vreme în Argentina decât familiile Acevedo şi Suárez. Îşi trăgea numele de la Francisco de Borges, un locotenent în flota portugheză despre care se ştiu foarte puţine lucruri – se prea poate să fi venit din regiunea River Plate pe când se afla în slujba coroanei portugheze în Brazilia. În 1829, Borges s-a căsătorit cu María del Carmen Lafinur, fiica unei familii criollo ilustre din oraşul Córdoba. Au avut un fiu, Francisco, şi faptul că
acesta s-a născut la Montevideo în 1833 sugerează că familia era de orientare unitario şi, în consecinţă, fusese forţată să părăsească oraşul şi să se exileze în Uruguay. La vârsta de 19 ani, tânărul Francisco a servit într-o divizie uruguayană în Bătălia de la Caseros împotriva lui Rosas şi, trei ani mai târziu, şi-a oferit „braţul şi spada conducerii
statului Buenos Aires”12.
Ca militar profesionist, a luptat pentru Buenos Aires în câteva bătălii purtate împotriva federales, inclusiv în cele de la Cepeda şi Pavón împotriva lui Urquiza, ca şi în Războiul Paraguayan (1864-1870). Până în 1868 a fost înaintat colonel şi, doi ani mai târziu, a primit misiunea de a elibera Paraná, capitala provinciei Entre Ríos, care era asediată de trupele de gauchos ale lui Ricardo López Jordán, un caudillo federalist. Aici a cunoscut o englezoaică, Francés Haslam. Nepotul lui a oferit o relatare romantică a primei lor întâlniri: „Borges, călare în fruntea regimentului, comanda trupele care apărau oraşul. Fanny l-a văzut de pe acoperişul plat al casei ei; chiar în noaptea aceea s-a organizat un bal în cinstea sosirii forţelor de eliberare guvernamentale. Fanny şi colonelul s-au întâlnit, au dansat, s-au îndrăgostit şi în cele din urmă s-au căsătorit”13.
Mireasa din Anglia a colonelului Borges, Francés (Fanny) Haslam, s-a născut în Hanley, Staffordshire, deşi familia ei provenea din Northumberland. Tatăl ei, Edward Young Flaslam, era profesor. Cei apropiaţi spuneau că nu-şi permisese să studieze la Oxford sau la Cambridge, de aceea s-a dus în Germania unde într-un târziu a obţinut un doctorat la Universitatea din Heidelberg, „făcând toate cursurile în latină”14. Din căsătoria lui cu Jane Arnett au rezultat patru copii, dintre care trei fete. Familia era metodistă şi foarte evlavioasă, tatăl lui Haslam, William, fiind pastor metodist de oarecare renume în regiunea Midlands. După moartea lui Jane Arnett, în 1853, Edward a fost nevoit să-şi crească singur copiii, fiica 12 Vezi „Notes” în Selected Poems, p. 303.
13 „An Autobiographical Essay” în Jorge Luis Borges, The Aleph and Other Stories (1933–1969), Jonathan Cape: London, 1971, p. 205
14 „An Autobiographical Essay”, p. 210
mai mare, Caroline, având 14 ani, iar mezina, Agnes, doar 4.
Primul contact al familiei Haslam cu Argentina s-a produs prin căsătoria lui Caroline cu un inginer evreu-italian pe nume Jorge Suárez, supus britanic naturalizat. În anii 1860, Caroline şi soţul ei au imigrat în Paraná, capitala provinciei Entre Ríos, condusă pe atunci de caudillo Urquiza, cel care îl învinsese pe Rosas cu vreo zece ani în urmă. Acolo Suárez s-a implicat în mai multe afaceri – a fost agent pentru compania Siemens şi a investit bani în construcţiile de poduri, viaducte şi docuri pe râul Paraná. În 1869, a primit autorizaţie de la Urquiza să introducă un tramvai tras de cai, primul de acest fel din Argentina, care urma să acopere distanţa dintre centrul oraşului şi port. Către sfârşitul anilor 1860, Fanny Haslam, însoţită de tatăl ei, a venit să locuiască alături de Caroline şi de soţul ei în Paraná. Nu se cunoaşte cauza mutării în Argentina şi nu se ştie nimic nici despre locul unde se găseau Edward şi Agnes, cei mai tineri membri ai familiei care trebuie să fi avut puţin peste 20 de ani.
