1098 Ibid.
1099 Ibid.
departe de a constitui o elită morală, erau corupţi şi periculoşi, incapabili să ofere acel tip de dictatură luminată pe care o crezuse necesară până în clipa când argentinienii se maturizau suficient pentru instaurarea democraţiei. „E adevărat că am avut dictatori, îi spunea el Victoriei Slavuski, dar aceştia s-au bucurat de sprijinul poporului. Cei de acum [militarii] sunt nişte gangsteri. Este o ţară de nebuni. Rectific, este o ţară de oameni înţelepţi, dar disperaţi, ajunsă
pe mâinile unor nebuni.”1100
Singurul remediu era găsirea unei modalităţi de a scăpa poporul de nebuni: „cred că singura noastră speranţă este democraţia.
Singura noastră ieşire din impas sunt alegerile”1101. Pe de altă parte Borges se temea de rezultatul alegerilor: „Dacă se organizează
alegeri, vor câştiga peroniştii, care se vor răzbuna fiindcă au fost persecutaţi; dacă nu se vor organiza, vom continua să fim conduşi de oameni care sunt la fel de compromişi”1102. Dimensiunile catastrofei politice îl dezorientaseră, motiv pentru care uneori se declara în favoarea democraţiei ca singură speranţă, iar alteori se temea că
democraţia nu va duce decât la un nou ciclu al violenţei. Borges pur şi simplu nu-şi putea explica ce se întâmplase cu ţara lui: „Am avut toate avantajele: un mare aflux de imigranţi, absenţa problemelor rasiale, o clasă de mijloc puternică, cea mai influentă dintre toate, care este pe cale să dispară. Acum fabricile se închid şi sute de mii de oameni rămân fără slujbe, oamenii rabdă de foame în împrejurimile oraşului Buenos Aires şi chiar în Buenos Aires”1103. Borges pur şi simplu nu ştia ce soluţie să ofere pentru a scoate ţara din impas: „Ce 1100 „The Old Man and the City”, Times Literary Supplement, 20 august 1999, p. 11, 1101 Ibid.
1102 Gente, 16 septembrie 1982.
1103 Interviu în Folha de Săo Paulo, menţionat în Crónica, 16 august 1982.
ne aşteaptă? Nu ştiu. Poate anarhia. Sau guvernări incompetente, sau lovituri de stat”1104.
Între timp, reputaţia lui literară atingea noi culmi. În ianuarie 1983, Borges a fost invitat la Paris ca să primească Légion d’Honneur de la preşedintele Franţei, François Mitterand. Pe 11 ianuarie, a susţinut o conferinţă la Collège de France, numită „La Création Poétique”, la care au participat Michel Foucault şi Raymond Aron, doi dintre cei mai cunoscuţi intelectuali din Franţa. Tot aici Borges a semnat un contract cu Gallimard pentru o ediţie a operelor lui în prestigioasa serie Pléiade, ceea ce reprezenta o mare onoare: sistemul cultural francez îl considerase vrednic de a-şi ocupa locul de scriitor clasic alături de marii scriitori ai Franţei.
Paradoxal însă, deşi reputaţia lui literară se afla la apogeu, mulţi dintre cei care îl admirau pentru opera lui îl detestau pentru opiniile lui politice aparent reacţionare. Scriitorul încă mai avea de suferit de pe urma declaraţiilor pro-Videla şi pro-Pinochet din 1976. Nici măcar la Collège de France nu a putut scăpa de reputaţia lui de reacţionar sau cel puţin de cetăţean prea indiferent la problemele politice ale zilei. Cineva din sală s-a ridicat şi a spus că Borges nu era îndreptăţit să vorbească despre situaţia din Argentina „fiindcă trăia într-un turn de fildeş”. Iritat că este luat la rost din motive politice, Borges a replicat:
Turnurile de fildeş se găsesc numai în jocul de şah. Ştiu prea bine ce se întâmplă în ţara mea şi în lume. Şi am dovedit-o – l-am criticat pe Perón la vremea lui şi acum îi critic pe generali şi guvernarea lor. Ştiu că există oameni în Argentina care nu au ce mânca. Situaţia este inacceptabilă. Nu ştiu ce ne rezervă viitorul, dar îmi închipui că va fi jalnic, fiindcă nu văd nicio soluţie la ceea ce se întâmplă
1104 Ibid.
acum1105.
La întoarcerea în Buenos Aires, scriitorul va fi şi mai disperat în privinţa viitorului naţiunii. La prima vedere se întâmplau şi lucruri bune căci, la sfârşitul lunii februarie 1983, generalul Bignone a anunţat organizarea de alegeri libere în octombrie. Borges însă şi-a păstrat pesimismul, dat fiind că anticipa victoria peroniştilor. Mult mai îngrijorătoare erau natura şi dimensiunile atrocităţilor comise în cursul Războiului Murdar. Borges era îngrozit de cinismul afişat de conducătorii militari care trecuseră cu vederea astfel de crime. Chiar în luna în care se organizau alegerile, un membru al juntei a considerat că este oportun să declare presei că aproximativ şapte mii de persoane fuseseră făcute să „dispară” şi că nu mai avea rost să fie căutate, fiindcă toate erau moarte şi îngropate. Borges i-a spus unui jurnalist că, în vremea tiranului Rosas, adversarii lui liberali publicau „Tabele ale sângelui” cu numele celor care fuseseră
exterminaţi.
Pentru ca acum guvernul însuşi să-şi publice propriile tabele ale sângelui1106. Supărarea lui Borges mergea şi mai departe: „Cred că
înfrângerea [în Războiul Malvinelor] este cel mai mic dintre toate relele noastre. Mult mai gravă este înfrângerea economică a ţării noastre. Dar şi mai gravă decât declinul economic este sărăcirea morală a poporului argentinian”. Scriitorul anticipa viitorul naţiunii cu o teamă profundă: „Se spune că am ajuns la fund – într-adevăr, tot ce-am făcut până acum a fost să ne scufundăm din ce în ce mai mult. Dar eu unul cred că spaţiul este infinit şi că nu există fund, de aceea probabil că vom continua să cădem aşa, la infinit”.
1105 Articol în La Semana, 27 ianuarie 1983.
1106 La Semana, 10 februarie 1983.
Gravitatea extremă a situaţiei îl făcea pe Borges să treacă printr-o criză de încredere în viabilitatea Argentinei ca naţiune. Această
criză, în opinia mea, a început după Războiul Malvinelor şi a durat până la mijlocul anului 1983. Era evidentă în decembrie 1982, când scriitorul a fost rugat de membrii familiei să semneze o petiţie prin care se solicita ridicarea unei statui ecvestre a strămoşului lor, generalul Miguel Estanislao Soler, erou al Războiului de Independenţă. Borges s-a arătat exasperat de această propunere de a onora un militar, fie el şi rudă, după catastrofa din Insulele Malvine şi tocmai când mărturiile despre încălcările drepturilor omului nu mai conteneau să ajungă la populaţie prin intermediul presei. I-a şi spus Victoriei Slavuski: „Am refuzat. Ultimul lucru de care avem nevoie acum este încă o statuie ecvestră”1107. În acest refuz de a-l preamări pe generalul Soler eu unul văd o asociere implicită a eroilor războaielor de independenţă cu generalii contemporani care porniseră Războiul Murdar împotriva gherilelor şi războiul pentru Insulele Malvine. Căci ceea ce-l preocupa pe Borges, mai presus de toate, era cauza nenorocirii care se abătuse asupra naţiunii.
Doar patru luni mai târziu, Borges a publicat un text scurt, straniu, căruia i-a dat un titlu modest: Un argumento1108 (O intrigă).
Textul este prezentat ca o schiţă a unui roman despre care autorul pretinde că nu are timp să-l scrie. Dar, la o privire mai atentă, este unul dintre textele lui cele mai înspăimântătoare. În esenţă, schiţa propune o „conspiraţie a bătrânilor împotriva tinerilor, a taţilor împotriva fiilor”, o poveste despre „oameni răi şi slabi, care se adună
ca să ucidă oameni tineri şi puternici”. Motivele acestor oameni răi 1107 „The Old Man and the City”, Times Literary Supplement, 20 august 1999, p. 12.
1108 „Un argumento” a fost publicat în Clarín, 7 aprilie 1983, dar nu a fost inclus în niciuna dintre cărţile lui.
sunt diverse:
Unii, schilozi, neputincioşi sau infirmi, invidiază sănătatea normală a tinerilor; alţii, în avariţia lor, nu vor să-şi lase fiii să moştenească averea pentru care au trudit atât de mult; un altul se simte frustrat şi nu se poate resemna văzând norocul fiului său; altul, sobru şi lucid, crede cu sinceritate că tinerii cad pradă
ideilor fanatice şi sunt incapabili să gândească logic.
Întrucât textul a fost scris ca reacţie la Războiul Malvinelor, este greu să nu-l consideri, în primul rând, drept o incriminare a generalilor în vârstă care au pus la cale trimiterea la moarte a tinerilor într-un conflict absurd. Dar faptul că este conceput în termeni atât de vagi sugerează că Borges îl vedea ca pe ceva mai profund şi mai cuprinzător. În O intrigă, scriitorul încerca să
descopere şi să definească dinamica psihologică ce adusese naţiunea în pragul autodistrugerii.
Pentru Borges această dinamică era un resentiment complex al unei generaţii faţă de cealaltă – bătrânii invidiază vigoarea tinerilor, în timp ce tinerii „ar putea fi complicii bătrânilor care s-au hotărât să-i distrugă”. În ultimul paragraf, această dinamică este simplificată
şi mai mult:
Poate că ar fi la fel de bine să renunţăm la conceptul de conspiraţie şi să
reducem la doi numărul protagoniştilor. Unul, bătrânul care îşi dă seama că-şi urăşte fiul; celălalt, fiul care ştie că este urât şi se simte vinovat.
Borges făcea o analogie între naţiune şi sine – taţii încercau să-şi oblige fiii să rămână loiali valorilor lor, iar tinerii, cu toate că puteau respinge aceste constrângeri ale libertăţii lor, erau complici în această conspiraţie a bătrânilor împotriva lor, fiindcă nici ei nu voiau să se desprindă de trecut. Într-un fel, fiecare generaţie inventa
fantoma strămoşilor ei şi transmitea povara vinovăţiei generaţiei următoare, limitând libertatea tinerilor („în pragul sinuciderii, tânărul acceptă cu uşurare sentinţa celor mai vârstnici.”). Chiar şi revolta împotriva fantomei străbune era o încercare perversă, îndreptată împotriva sinelui, de a modela trecutul în aşa fel încât tânărul să-şi poată defini identitatea în prezent.
Potrivit acestui text, istoria violentă a Argentinei îşi avea originea într-o obsesie culpabilă faţă de trecut. Atât de puternică era această
