unesc toate fiinţele din univers”1076. Aceasta era o reformulare a panteismului de care fusese întotdeauna atras, dar cu deosebirea că
acum voinţa creativă a unui individ fusese cea care îl ajutase să
stabilească acele legături tainice, panteiste. Cele două poeme schiţau ideea unei „fapte magice”, prin care puterile virtuale ale imaginaţiei creative ar putea fi folosite pentru a genera ordine şi sens într-un univers altminteri misterios. Într-un alt poem, Los justos (Cei drepţi), Borges sugera posibilitatea salvării prin „fapte magice” – scriitorul enumera la întâmplare mai multe persoane, printre care un grădinar, un iubitor de muzică, doi jucători de şah, un tipograf şi un admirator al lui Stevenson, conchizând că „aceste fiinţe, care nu au ştire unele de altele, mântuie lumea”1077clx. Borges dezvolta ideea potrivit căreia legăturile create de „faptele magice” ale imaginaţiei corespund dispoziţiilor „tainei nepătrunse”. Cu alte cuvinte, virtualitatea ne poate salva fiindcă reprezintă nu o lume a iluziilor, ci juxtapunerea voinţei noastre individuale cu Voinţa acelui Cineva care ar putea exista dincolo de timp.
Şi totuşi, această încercare de a clădi o credinţă în virtualitate nu a fost lipsită de poticneli şi renunţări: Borges încă mai era ros de îndoieli şi marcat de oboseală, uneori privind moartea – chiar şi anihilarea totală – ca pe o eliberare bine-venită de lupta existenţială.
Către sfârşitul lunii decembrie călătorea iar cu María, din nou spre Madrid, fiind invitat să facă parte dintr-un juriu pentru acordarea următorului Premiu Cervantes. Cei doi au petrecut Anul Nou în Geneva unde, ca de obicei, l-au căutat pe Maurice Abramowicz.
Aceasta avea să fie ultima întâlnire dintre cei doi vechi prieteni –
1076 Vezi nota de final a lui Borges la „El tercer hombre” în La cifra, 1981. Vezi OC
III, p. 338.
1077 „Los justos” a apărut prima dată în La cifra, 1981. Vezi OC III, p. 324.
Maurice a murit câteva luni mai târziu. O premoniţie care îi spunea că prietenul lui nu mai are mult de trăit i-a amintit lui Borges de propria longevitate. În Dos formas del insomnio (Două forme de insomnie), scriitorul compara viaţa lungă cu blestemul insomniei, cu
„oroarea de a fi şi a continua să fii”1078. Din nou în Eclesiastés, I, 9
(Ecleziastul, I, 9) (referire biblică la tema „căci nu este nimic nou sub soare”), Borges aştepta cu nerăbdare pacea uitării, un „dar”, de a avea „fecioara asta, moartea”1079clxi. Aceste poeme deprimante păreau să arate că, în primele luni ale anului 1981, „misticismul agnostic” al lui Borges se afla în criză: atât moartea lui Abramowicz, cât şi iminenţa probabilă a propriei morţi, e foarte posibil să-l fi făcut să se concentreze asupra unei probleme fundamentale: şintoismul nu fusese capabil să-i ofere răspunsuri – ce se întâmpla cu sufletul după
moarte? Virtualitatea poate compensa, în ultimă instanţă, dispariţia eului?
Dar, spre mijlocul anului 1981, Borges îşi dorea din nou ca dragostea să-i reînnoade credinţa în forţa virtuală a imaginaţiei. În Aquél (Acela), îşi deplângea condiţia – infirmitatea, faptul că nu avea copii, „faima, de nevrednici dobândită”, „Buenos Aires, vechea slăbiciune” –, dar amintea şi de lună, „necontenit surprinzătoarea lună”1080clxii. Scriitorul asocia luna cu María Kodama şi tocmai această
credinţă în virtuţile regeneratoare ale lunii l-au făcut să aleagă
poemul La cifra (Cifrul) ca titlu pentru noua culegere pe care o 1078 „Dos formas del insomnio” a apărut prima dată în La Prensa, 1981 (în bibliografia lui Nicolás Helft nu se specifică nicio dată), şi ulterior în La cifra, 1981.
Vezi OC III, p. 299.
1079 „Eclesiastés, 1, 9” a apărut prima dată în La Prensa, 29 martie 1981, şi apoi în La cifra, 1981. Vezi OC III, p. 298.
1080 „Aquél” a apărut prima dată în Clarín, 21 mai 1981, şi ulterior în La cifra, 1981.
Vezi OC III, p. 297.
alcătuia în 19811081. Cifrul era o variaţiune melancolică pe tema carpe diem: va sosi o vreme când nu vom mai vedea luna, dar, întrucât destinul nostru este un adevărat cifru, singura consolare este să
preţuim „a lunii caldă prietenie”:
Trăim descoperind şi-apoi uitând
podoaba blând-a nopţii, nelipsită.
Priveşte-o lung, căci poate-i cea din urmăclxiii.
Pe 17 mai 1981, Borges dedica noua culegere de poeme Maríei Kodama, scriind că dedicaţia unei cărţi este „un act magic”, „din seria de fapte inexplicabile care alcătuiesc universul…” 1082 Prin această dedicaţie, scriitorul îşi reînnoia credinţa în misterele înrudite ale dragostei şi virtualităţii. Un dar adevărat, adăuga el, este
„reciproc”: „A da şi a primi sunt acelaşi lucru”. Şi tocmai datorită
acestui paradox îşi apropiase el nu Trandafirul dantesc al sensului final, şi cu atât mai puţin viziunea divină a Alephului sau a Simorghului atotcuprinzător, ci ideea că urcuşurile şi coborâşurile vieţii de zi cu zi ar putea duce la corola unei flori tainice, o floare capabilă să provoace uimirea de odinioară în faţa frumuseţii atât de diverse a lumii, uimirea ce luminează dedicaţia dată Maríei – „Câte dimineţi s-au adunat în acest nume, câte mări, câte grădini ale Orientului şi ale Occidentului, cât Virgiliu”clxiv.
1081 „La cifra” a apărut prima dată în La Nación, 19 martie 1978, sub titlul „La luna”
şi ulterior în La cifra, Emecé: Buenos Aires, 1981. Vezi OC III, p. 337.
1082 „Inscripción”, La cifra, 1981. Vezi OC III, p. 289.
CAPITOLUL 32
Deconstruind naţiunea
(1980–1983)
Din 1976, când îşi declarase sprijinul faţă de generalul Videla şi făcuse celebra vizită în Chile, Borges aproape că întorsese spatele politicii, devenind din ce în ce mai preocupat de problemele personale – căutarea unui alt sens al dragostei şi neliniştea pricinuită
de boală şi de gândul morţii care îi precedase vizita în Japonia.
Această întoarcere spre interior coincidea cu anii cei mai tensionaţi ai conflictului dintre forţele armate şi puternicele gherile ale Montoneros şi ERP.
Războiul începuse înainte de revenirea lui Perón în Argentina, în 1973. Perón încercase să suprime gherilele şi se prefăcuse că nu bagă
în seamă acţiunile detaşamentelor morţii, care-i răpeau pe oameni şi îi făceau să „dispară”. Sub conducerea succesoarei lui, Isabelita Perón, forţele armate au fost împuternicite să pornească o campanie totală de represiune împotriva gherilelor care, şi ele, lansau atacuri teroriste, cu bombe, asupra unor presupuse obiective militare, fără a se sinchisi că în acest fel mutilează sau ucid civili nevinovaţi. După
lovitura militară din 1976, acţiunile detaşamentelor morţii au devenit şi mai distructive – oamenii erau răpiţi de pe stradă, ziua în amiaza mare, şi transportaţi de urgenţă în centre de detenţie secrete, unde erau supuşi celor mai groaznice chinuri şi chiar ucişi.
