În timp ce se refăcea după operaţie, acasă, Borges a căzut într-o stare de deprimare acută, speriind-o pe María că nu se putea da jos din pat fiindcă nu mai era în stare să meargă1050. Chiar dacă doctorul i-a spus că nu are nimic, Borges a insistat că paralizase. Era clar că
tensiunea ultimelor luni îşi spunea cuvântul: se rupsese de familie, de prieteni şi de ţară; era orb şi epuizat; şi chiar dacă intra în al nouălea deceniu de viaţă nu ştia ce să creadă despre viaţa lui.
Trebuia să plece în Japonia în prima săptămână a lunii noiembrie ca invitat al Fundaţiei Japonia. María l-a întrebat dacă mai vrea să
ducă proiectul la îndeplinire. Da, era la fel de dornic să meargă ca întotdeauna, a asigurat-o el, dar tot mai susţinea că are picioarele paralizate. În cele din urmă, Borges a acceptat să facă un experiment
– dacă reuşea să ajungă pe jos la restaurantul de vizavi, va recunoaşte că era apt de călătorie. Cu destulă greutate la început, scriitorul a trecut şontâc strada la braţul Maríei pentru ca, odată
ajuns la restaurant, chelnerii să-l întâmpine cu aplauze. „Ei bine, María, a spus el, am ajuns în Japonia.”1051
1048 Vezi Vázquez, Borges: esplendor y derrota, p. 304.
1049 Interviu cu María Kodama, Edinburgh, 25 octombrie 1999.
1050 Ibid.
1051 Vezi Guillermo Gasió, Borges en Japón. Japón en Borges, Editorial Universitaria de Buenos Aires: Buenos Aires, 1988, p. 14.
CAPITOLUL 31
Muzica Japoniei
(1979–1981)
Borges şi María au ajuns în Tokio pe 5 noiembrie. Primele zile ale scriitorului în Japonia au fost ocupate în mare parte de angajamente oficiale – prânzuri, dineuri, o conferinţă de presă şi câteva interviuri acordate unor scriitori şi universitari. Curiozitatea lui faţă de Japonia data încă din copilărie, când citise Poveşti din vechea Japonie de A.B.
Mitford şi scrierile lui Lafcadio Hearn, peste care dăduse în Geneva; şi în Elveţia, Schopenhauer îl convinsese să înveţe despre budism, care îl preocupase toată viaţa, de aceea acum aştepta cu nerăbdare, spunea el, întâlnirea cu „enigma”, „frumosul labirint” care era Japonia1052.
Gazdele lui de la Fundaţia Japonia îi organizaseră un program menit să-i facă o idee despre istoria şi cultura ţării. Prima lui vizită, pe 7 noiembrie, a fost la Templul Meiji, cel mai mare centru şintoist din Tokio, prin care a fost condus de gushi, mai-marele preoţilor, care i-a explicat printr-un traducător natura religiei şintoiste, cea mai veche credinţă din Japonia. În esenţă, şintoismul este o sinteză a vechilor credinţe animiste, dar, apropiindu-se cel mai mult de statutul de religie naţională în Japonia, fusese politizat de tradiţionalişti la începutul secolului al XX-lea şi convertit într-un element fundamental al naţionalismului japonez. Este puţin probabil ca această latură a şintoismului să-l fi interesat pe Borges, ţinând 1052 Guillermo Gasió, Borges en Japón. Japón en Borges, pp. 148 şi 152. Evocarea vizitei lui Borges în Japonia se bazează în mare parte pe mai multe texte incluse în antologie.
cont de aversiunea lui faţă de naţionalism în general; ceea ce l-a impresionat în primul rând a fost atitudinea deschisă şi tolerantă cu care a fost primit la templu de mai-marele preoţilor, ajungând să
considere că acest spirit conţine tot ceea ce a învăţat mai bun de la japonezi.
María Kodama şi-a notat în relatarea despre vizita lor că Borges abordase întâlnirea lui cu Japonia ca pe o „aventură intelectuală”, dar, „pe măsură ce trece timpul, devine din ce în ce mai senin”1053. Pe 14 noiembrie cei doi au sosit la Kyoto, vechiul oraş imperial, unde au petrecut opt zile. Aici Borges a trăit mai multe experienţe spirituale care îl vor marca profund. În prima după-amiază, a fost invitat la o ceremonie tradiţională a ceaiului, fiind implicat şi în pregătirea ei.
Scriitorul a fost fermecat de apa care fierbea încet şi, luând bolul cu ceai în mâini, a început să-l mângâie, „încercând să-i simtă
delicateţea formei”; Borges i-a spus apoi Maríei că fusese impresionat de faptul că ceremonia nu era deloc „absconsă şi hieratică”, ci, mai curând, „integrată în natura omului şi a tot ce îl înconjoară”. Scriitorul a început „să absoarbă tot ce i se oferea, încercând să anticipeze ce urma şi întrebând de mai multe ori ce mai era în program”. La Templul Hokoji, a vrut să audă sunetul marelui clopot; ulterior, a ascultat cu mare plăcere un recital de gidayu şi kouta, cântece japoneze tradiţionale şi, chiar dacă nu prea avea ureche muzicală, s-a arătat intrigat de sunetele atât de străine tradiţiei occidentale.
„E minunat, îi repeta el Maríei. Fiecare zi aduce un nou dar.”
Borges era nerăbdător să savureze exotismul Japoniei, ritmurile, 1053 „Yo fui con Borges al Japón: diario de viaje escrito por María Kodama”, în Gasió, pp. 133–137. Dacă nu sunt consemnate altfel, citatele din această evocare a vizitei lui Borges în Japonia provin din sursa respectivă.
formele şi structurile ei şi, abandonându-se stranietăţii acestei ţări, îl ruga pe ghid să nu-i mai spună ce urma în program fiindcă dorea să
se trezească în fiecare dimineaţă şi să lase ziua să se desfăşoare ca o lungă serie de surprize. La scurtă vreme, cei doi au fost anunţaţi că
vor petrece o noapte în oraşul sfânt Nara. Acolo au vizitat Daibutsu-den, un templu masiv, din lemn, ce adăpostea o statuie enormă a lui Buda, considerată a fi cea mai mare din lume. Deşi nu-i putea vedea chipul, Borges a fost curios să ştie dacă „faţa aceea nu era cumva fioroasă” şi, fiind condus pe o platformă aflată la baza uriaşului Buda, a auzit cu uimire hohote de râs şi aplauze venind dintr-o aripă a templului, unde câţiva elevi se strecurau printr-o gaură dintr-unul din stâlpii de lemn, o ispravă despre care se spunea că îţi aduce viaţă lungă. Absenţa solemnităţii se adăuga impresiei lui cum că sacrul şi firescul erau strâns unite în Japonia, şi acest lucru îl făcea să se gândească la panteismul de care fusese întotdeauna atras, senzaţia că toate lucrurile se leagă, întărită şi de încântarea pe care a simţit-o în clipa în care a descoperit că toate acele căprioare care păşteau pe terenul imens care înconjura templul erau îndeajuns de încrezătoare ca să-l lase să se apropie de ele şi să le mângâie –
„căprioarele acelea au fost blânde şi tolerante cu mine”. În noaptea aceea au fost cazaţi la un ryokan, un han japonez tradiţional. Borges a fost rugat să se îmbrace în kimonoul oferit de gazde şi i s-a adus ceai verde şi, cu ceea ce Maríei i s-a părut a fi aproape entuziasmul unui copil, a întrebat dacă poate dormi direct pe podea, după tradiţia japoneză. A doua zi dimineaţa i-a zis Maríei: „Acum pot spune că
am pătruns cu adevărat spiritul vieţii japonezilor”.
Cei doi au trebuit să se întoarcă la Kyoto după numai o noapte petrecută în Nara fiindcă aranjaseră să participe la un spectacol cu piese Noh împreună cu un universitar japonez, profesorul Kishi, pe care Borges îl întâlnise pentru prima dată în Washington, când
susţinuse conferinţa despre Shakespeare la Biblioteca Folger, cu câţiva ani în urmă. Borges fusese la un spectacol de teatru Noh în Buenos Aires, dar era departe de a fi pregătit pentru ceea ce îl aştepta în Kyoto. Programul consta dintr-o serie de piese care începea la opt dimineaţa şi dura în jur de nouă ore. Atmosfera a fost cât se poate de diferită de cea dintr-un teatru occidental – când corul a început să intoneze introducerea la prima piesă, auditoriul a tăcut şi sala a fost cuprinsă de un fel de devoţiune religioasă; spectatorii urmăreau cuvintele în broşurile primite la intrare, amintindu-i Maríei de o congregaţie care citeşte din cartea de rugăciuni în timpul unei liturghii. Piesele se succedau într-un ritm neobişnuit de lent, chiar şi profesorul Kishi dând semne de plictiseală, Borges însă a fost vrăjit de Noh încă de la început şi, cu toate că handicapul lui îl împiedica să vadă spectacolul, s-a arătat fascinat de vocile actorilor şi ale corului, murmurând mereu spre María: „Glasurile lor sunt extraordinare; seamănă cu vântul!”
Borges a fost „copleşit de atmosfera” din teatrul Noh şi, după cum nota María, această experienţă părea „să-l predispună la discuţii despre religie”. A doua zi, au luat ceaiul cu o călugăriţă budistă la Templul Rinkyu-ji, căreia Borges i-a pus o mulţime de întrebări despre modul ei de viaţă, curiozitatea îndemnându-l să depăşească
limitele discreţiei: Era fericită? Regretase vreodată că se călugărise?
În cursul unei vizite la Templul Rioan-ji, un centru al budismului de orientare zen, Borges l-a întâlnit pe Morinaga Yushoku, un călugăr cu care a purtat cea mai interesantă conversaţie din întreaga lui vizită în Japonia. Ca şi în cazul călugăriţei, scriitorul voia să afle mai multe amănunte despre motivul pentru care Yushoku se dedicase unei vieţi contemplative – dar, mai presus de toate, voia să ştie dacă
Yushoku avusese vreo experienţă mistică. María îşi amintea că, la insistenţele lui Borges, Yushoku a răspuns că trăise de două ori
nirvana, dar că era imposibil să împărtăşească o astfel de experienţă
cuiva care nu avusese niciodată parte de iluminare1054.
Şi totuşi, Borges i-a descris călugărului o experienţă pe care o avusese într-o noapte din anii 1920, în timp ce cutreiera periferia oraşului Buenos Aires, când o stradă luminată de lună îi dăduse strania senzaţie că timpul este o iluzie1055. (Acesta era episodul relatat în Sentirse en muerte sau A te simţi în moarte, publicată pentru prima oară în 1928.) Oare o asemenea întâmplare putea fi considerată o experienţă mistică? Posibil, a răspuns călugărul, deoarece o experienţă mistică putea fi provocată de mai multe lucruri, cum ar fi sunetul unui clopoţel sau zgomotul apei care curge peste o piatră, dar adevărata experienţă mistică presupunea o transformare totală a sufletului, care ducea la transformarea totală a vieţii celui care a avut-o. Călugărul a explicat că, pentru a avea o experienţă mistică, trebuie să înlături iluzia eului: percepţia identităţii personale este rezultatul condiţionării noastre, altminteri nu există nimic în noi, nicio bază pentru existenţa eului, de aceea trebuie să renunţăm la toate noţiunile care ţin de individualitate şi să o luăm de la zero înainte de a atinge nirvana1056.
Dialogul dintre Borges şi călugărul budist a fost continuat cu María. Tânăra recunoştea că nevoia unei experienţe mistice fusese o constantă în scrierile lui – în Congresul, Aleph, Zahirul, Scriptura zeului, ca şi în multe alte texte şi poeme, dar sublinia că el căuta acel gen de experienţă mistică pe care nu-l putea oferi decât religia, în acelaşi timp nefiind în stare să reprime îndoiala raţională. „Nu poţi avea o experienţă mistică fără credinţă, îi spunea ea. Iar credinţa 1054 Interviu cu María Kodama, Edinburgh, 24 octombrie 1999, şi Gasió, p. 145.
1055 Interviu cu María Kodama, Edinburgh, 24 octombrie, 1999.
1056 Interviu cu María Kodama, Edinburgh, 24 octombrie 1999, şi Gasió, p. 98.
