1020 Menţionat în La Nación, 9 mai 1977.
fiindcă se simţea „întemniţată” într-un astfel de peisaj1021. Borges însă a asigurat-o că nu avea de ce să se teamă; Alpii nu erau la fel de înalţi ca Anzii, iar Lacul Leman era atât de mare încât semăna cu o mare. În prima lor dimineaţă la Geneva, Borges i-a spus Maríei: „Hai să ne întoarcem în trecutul meu”, şi a făcut cu ea un tur al Oraşului Vechi, unde i-a arătat clădirea în care locuise familia lui, Collège Calvin, „La Jonction”, locul în care Râul Arve se întâlneşte cu Ronul, precum şi alte locuri pe care le frecventase în tinereţe, pe care şi le amintea cu o precizie uimitoare. Borges a prezentat-o pe tânără
vechilor lui prieteni, Maurice Abramowicz şi Simon Jichlinski, cu care a depănat amintiri despre vremurile trecute – taverna Le Crocodil, unde se îmbătaseră de atâtea ori, fetele pe care le cunoscuseră, bătăile cu bulgări de zăpadă, scăldatul în apele Ronului, expediţiile pe Mont Salève.
Nu a trecut mult şi Borges a revenit în Geneva. În octombrie 1977, i s-a ivit ocazia de a merge la Paris, Madrid şi în Creta. În Paris a vorbit la Sorbona, a inaugurat o conferinţă despre opera lui Ricardo Güiraldes şi a vernisat o expoziţie cu tablouri ale lui Xul Solar; la Madrid a mers pentru lansarea unei noi cărţi, care conţinea două
povestiri inedite, La rosa de Paracelso (Roza lui Paracelsus) şi Tigri azules (Tigrii albaştri), pe care o editură spaniolă, Sedmay, a scos-o sub titlul Borges: Rosa y Azul; şi a acceptat o invitaţie în Creta ca să viziteze labirintul din Knossos. În cursul acestei călătorii prin Europa, şi-a luat un răgaz alături de María în Geneva, unde a stat la Hotel Touring Balance, o clădire asociată cu nume venerabile ale literaturii şi muzicii – Mary Shelley, despre care se spunea că scrisese o parte 1021 Evocarea vizitei lui Borges în Geneva porneşte de la interviul meu cu María Kodama, Edinburgh, 25 octombrie 1999.
din Frankenstein acolo, Byron, Keats, şi Wagner1022. Cei doi au mers la Geneva din nou la începutul anului 1978, după o altă vizită la Paris în cursul căreia primise titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii Sorbona, pe 4 februarie. Cu această ocazie au stat la Hotel L’Arbalète, la marginea Oraşului Vechi, ceea ce era pe placul lui Borges, care considera că are ceva calvin în el – era confortabil, dar şi auster, şi chiar dacă nu era deloc luxos, mobilierul, vesela de porţelan şi aşternuturile erau de cea mai bună calitate1023. De acum încolo Borges şi María vor sta numai la L’Arbalète ori de câte ori vor sosi în oraş.
Vizitele lui Borges la Geneva ar fi putut deveni simple exerciţii de nostalgie, dar oraşul nu aparţinea unui trecut mort: scriitorul se înrădăcinase acolo cu mulţi ani în urmă şi, la întoarcere, în plină
senectute, oraşul era plin de noi posibilităţi. În primul rând, Borges putea reînnoda prietenia cu Maurice Abramowicz, care fusese unul dintre cei mai dragi amici de la începutul tinereţii lui. Borges şi María erau invitaţi să cineze acasă la Abramowicz sau mergeau toţi trei la restaurant, împreună cu soţia lui Maurice, Isabelle Monnet.
María îi lăsa de cele mai multe ori pe cei doi bărbaţi în vârstă să
discute ore întregi despre cărţile pe care le descoperiseră în tinereţe, despre poeziile pe care le scriseseră, ce făcuseră în viaţă de când se despărţiseră. Această prietenie reînnoită cu Abramowicz trebuie să
fi fost mai mult decât bine-venită într-o vreme când Borges se simţea din ce în ce mai străin de Buenos Aires; redescoperirea Genevei avea însă şi o semnificaţie intimă, căci acesta era oraşul în care cunoscuse pentru prima oară dragostea şi tot acolo inocenţa acelei prime dragoste fusese întinată de iniţierea lui prematură.
1022 Ibid.
1023 Ibid.
Faptul că se întorsese la Geneva cu María Kodama echivala cu exorcizarea amintirilor lui nefericite despre întâlnirea din place du Bourg-de-Four. Şi, dată fiind repulsia lui faţă de junta militară
argentiniană, redescoperirea Genevei în acest moment căpăta şi o semnificaţie politică. Ajunsese să admire toleranţa elveţienilor; chiar şi când era copil apreciase respectul lor faţă de libertatea individului.
Aşa cum remarcase într-o scrisoare adresată prietenului său argentinian Roberto Godel la scurt timp după ce părăsise Geneva în 1919, îndrăgostiţii din Geneva se puteau îmbrăţişa şi săruta în voie prin parcuri, fără să se plângă cineva de acest lucru; oamenii pur şi simplu îşi vedeau de ale lor1024. Acum Borges îi împărtăşea aceste observaţii Maríei, spunându-i că Elveţia „funcţiona fără să
îngrădească personalitatea” şi lăudându-i pe elveţieni pentru ospitalitatea manifestată în timpul Primului Război Mondial, când acceptaseră refugiaţi din alte ţări, ca şi pentru „modestia” lor politică, care reieşea şi din faptul că nimeni din afara Elveţiei nu ştia numele preşedintelui acestei ţări1025.
Drept rezultat, în jurul anului 1978 Geneva apărea din trecutul îndepărtat al lui Borges ca un oraş al renaşterii şi al noilor începuturi, într-adevăr, scriitorul era atât de fermecat de oraş încât a început să se gândească la el ca la o alternativă la Buenos Aires, propunându-i mereu Maríei să se stabilească acolo1026. María însă nu a fost de acord cu el. Îşi câştiga existenţa singură, de la vârsta de 16
ani, şi nu era pregătită să depindă de el din punct de vedere financiar şi astfel să-şi compromită libertatea personală câştigată cu atâta greutate. „Eşti prizoniera libertăţii, protesta Borges. Nu vrei să
1024 Scrisoare către Godel 6, nedatată. Vezi Capitolul 4.
1025 Interviu cu María Kodama, Edinburgh, 25 octombrie 1999
1026 Ibid.
fii legată de ceva şi, ca să fii liberă, eşti gata să te rupi de orice, dar şi aceasta poate fi un fel de închisoare.”1027 María îi contracara reproşul spunând că, dacă libertatea este o închisoare, atunci „îmi convine o astfel de închisoare” fiindcă „psihologic” aceasta era singura închisoare pe care o putea suporta. Borges a acceptat atitudinea Maríei, deşi fără prea multă tragere de inimă. În compensaţie, i-a propus să viziteze împreună Geneva cât mai des cu putinţă, hotărând ca oraşul să rămână un refugiu al intimităţii lor şi, în consecinţă, să nu accepte niciun fel de angajamente publice acolo.
Geneva, îi spunea el Maríei, va fi „refugiul lor, paradisul lor”. Câţiva ani mai târziu, va mărturisi unui jurnalist: „De câte ori merg în Europa, ţin neapărat să vizitez Elveţia”1028.
Prin refuzul de a se stabili în Geneva, María reafirma principiul reciprocităţii libere pe care se bazau relaţiile dintre cei doi. Poate că
Borges dorea să se stabilească în Geneva ca să-şi recupereze trecutul, tinereţea, amintirile – dar ce s-ar fi întâmplat cu María? Ar fi devenit un simplu instrument al altei interpretări date destinului de către Borges? Scriitorul acceptase legătura când îşi făgăduiseră dragostea unul altuia după moartea mamei lui, dar nu îşi dăduse seama de toate implicaţiile ei – era prea prins în visul lui dantesc în care dragostea era soluţia mântuirii lui. Dar, acum că visul lui poetic se risipise, simţul atât de dezvoltat al autonomiei care o caracteriza pe María urma să producă o transformare radicală a felului cum înţelegea el natura dragostei.
Elementele acestei transformări sunt deja vizibile în Tigres azules (Tigrii albaştri), o povestire pe care a terminat-o probabil pe la 1027 Ibid.
1028 Vezi Clark M. Zlotchew, „Jorge Luis Borges: An Interview” (1984), în Burgin, Conversations, 1998, p. 237.
mijlocul anului 1977 1029 . Personajul principal este un scoţian, Alexander Craigie, profesor de „logică occidentală şi orientală” la Universitatea din Lahore. Ca şi Borges, Craigie a fost fascinat de tigri încă din copilărie, de aceea când aude de o specie rară de tigri albaştri, se hotărăşte să o găsească. Ajunge într-un sat îndepărtat, ai cărui locuitori pretind că au cunoştinţă de existenţa ciudatului animal, dar se gândesc la el cu groază. Craigie este avertizat să nu se aventureze pe un podiş de mai sus de sat, fiindcă celor care s-ar încumeta să facă acest lucru „le stă în faţă primejdia de a zări divinitatea şi de a înnebuni pe loc sau a rămâne veşnic orbi”. Craigie însă nu ia în seamă aceste cuvinte şi urcă podişul, descoperind într-o crevasă mai multe pietricele albastre în formă de disc. Aceste pietricele sunt „tigrii albaştri” şi curând Craigie îşi dă seama de ce inspiră atâta groază – discurile se multiplică sau îşi scad numărul din senin printr-un fel de „miracol teribil” care „anulează ştiinţele matematice” şi „minează temeliile cunoaşterii omeneşti”.
Descoperirea potrivit căreia pustiul este „o componentă esenţială a Universului” ameninţă să-l scoată din minţi pe Craigie, căci „dacă
trei sau unu pot fi doi sau paisprezece, raţiunea devine nebunie”.
Ce reprezintă tigrii albaştri? Obsesia lui Borges pentru tigri, ca şi în cazul lui Alexander Craigie, venea din primele zile ale copilăriei şi îşi avea originea în dorinţa de a scăpa de senzaţia de nevrednicie pe care i-o provocau spada onoarei invocată de mama lui şi solipsismul întreţinut de biblioteca tatălui. Tigrul părea că întruchipează starea unei fiinţe realizate, de aceea Borges încercase să se asocieze cu tigrul prin mai multe mijloace. Dar, în Tigrii albaştri, scriitorul 1029 „Tigres azules” a apărut prima dată în Rosa y Azul, Sedmay: Barcelona, 1977, şi apoi sub titlul „El milagro perdido” în La Nación, 19 februarie 1978. A fost inclusă
în La memoria de Shakespeare, OC III, pp. 379–386.
recunoştea că încercarea lui de a găsi tigrul era imposibil de dus la bun sfârşit fiindcă tigrii ideali ai imaginaţiei lui aveau „acea culoare albastră pe care doar în vise o poţi vedea”. Borges amplificase şi dramatizase fascinaţia lui din copilărie faţă de tigri, transformând-o într-o căutare a comuniunii cu Absolutul şi folosindu-se de mai multe figuri poetice – Simorghul, Trandafirul sau Alephul – pentru a exprima această experienţă sublimă. Dar, a încerca să atingi un astfel de scop însemna să aspiri la o formă de a fi care stătea numai în puterea lui Dumnezeu, deoarece cunoaşterea adevăratei ordini a universului era dincolo de puterea omului şi încercarea de a o dobândi echivala cu comiterea unui sacrilegiu, de unde şi natura derutantă a „tigrilor albaştri” şi teama de orbire sau de nebunie asociate cu descoperirea lor.
Şi totuşi, povestirea se încheie pe un ton optimist sau cel puţin epifanic. Craigie ajunge la o moschee şi se roagă să scape de pietricelele nebune. Un cerşetor orb îi apare în faţă şi îi cere de pomană; Craigie îi dă o pietricică, dar misteriosul cerşetor i le cere pe toate. „Cel care n-a dat tot n-a dat nimic”, spune el. Scoţianul lasă să
cadă toţi „tigrii albaştri” în palma cerşetorului. Apoi cerşetorul îi spune lui Craigie că darul lui nu este mai puţin „primejdios”: „Vei rămâne aici cu zilele şi nopţile, cu înţelepciunea, cu deprinderile, cu lumea”. Pe scurt, Craigie îşi poate recăpăta sănătatea mintală numai renunţând la dorinţa de a atinge Absolutul, dar prin paradoxul cerşetorului orb („Cel care n-a dat tot n-a dat nimic”) se poate înţelege că, dăruindu-te altuia, poţi descoperi cum să te împaci cu
„înţelepciunea, cu deprinderile, cu lumea”cxlvii.
Tigrii albaştri exprima din nou dezamăgirea lui Borges faţă de planul lui dantesc de salvare; sensul povestirii nu era însă pe de-a-ntregul negativ, căci în însuşi eşecul încercării de comuniune cu Absolutul se aflau germenii unei forme mai modeste de mântuire
personală. Într-adevăr, titlul enigmatic al povestirii conţinea o aluzie la figura din ceramică a unui tigru albastru primit în dar de la María Kodama, pe care o atârnase pe perete, lângă patul lui 1030 .
Semnificaţia dată de Borges acestui tigru albastru poate fi găsită în Cartea fiinţelor imaginare din 1967 unde, sub titlul Los tigres del Annam (Tigrii din Annam) scrie că cele patru puncte cardinale de pe busolă
