994 Ibid.
995 „En Islandia el alba” în La moneda de hierro, 1976. Vezi OC III, p. 147.
Statele Unite şi înaintea altor presiuni cu care în mod cert avea să se confrunte la revenirea în ţara lui atât de zbuciumată. Era însă prea celebru ca să nu fie recunoscut, chiar şi în Islanda. În timp ce lua cina la un restaurant în Reykjavik, de masa lui s-a apropiat un grup de bărbaţi foarte înalţi; unul dintre ei a căzut în genunchi şi, spre surprinderea lui Borges, a început să-i sărute mâna996. Borges fusese zărit în restaurant de un poet local care imediat îşi chemase câţiva prieteni ca să-şi prezinte omagiile maestrului argentinian. Ulterior, Borges şi María au făcut turul caselor poeţilor islandezi. Cantităţi uriaşe de aquavitcxlii s-au băut în noaptea aceea, Borges însă s-a limitat la apă minerală în timp ce îi asculta în extaz pe acei nordici zgomotoşi recitând din epopeile lor până la primele ore ale dimineţii.
Borges îşi întreba mereu gazdele despre gramatica şi pronunţia islandezei vechi, ca şi despre obiceiurile insulei. Voia să ştie dacă
vechea cultură păgână a epopeilor supravieţuise până în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Poeţii islandezi l-au asigurat că aşa se şi întâmplase, dar, câteva zile mai târziu, în timp ce vizita o biserică
luterană, Borges a aflat de la pastor că pe insulă se afla numai un singur preot păgân. Acesta era un bărbat înalt, de peste 50 de ani, cu ochii de un albastru-deschis şi cu o barbă albă, lungă, care locuia singur, la ţară, într-o casă plină de pisici negre şi rafturi pe care erau expuse oase de animale. Pastorul susţinea că exista un interes din ce în ce mai mare faţă de vechea religie şi că foarte mulţi oameni veneau la el ca să-i cunune. Întrebat de Borges dacă el şi María puteau fi cununaţi în străvechiul rit al zeului Odin, preotul a acceptat să o facă fără rezerve.
996 Evocarea acestei vizite se bazează pe informaţiile oferite de María Kodama în Edinburgh, 24 octombrie 1999.
Oricât de firavă era legătura ei cu cultura păgână, Islanda contemporană părea a fi animată din plin de spiritul trecutului.
Pentru Borges, această capacitate de a sfida timpul era exemplară şi demnă de însuşit. În poemul Islandia (Islanda), scriitorul proslăvea insula, declarând că era „cea mai depărtată şi intimă, / Ultima Thule” „Dintre ţinuturile încântătoare”997. Islanda era un tărâm sfânt care a „răscumpărat mitologia” triburilor germanice. Borges îi compara prezentul liniştit cu trecutul eroic – bărbaţii puternici de astăzi au ajuns cândva pe „ţărmul necălcat al Lumii Noi”cxliii, şi conchidea enigmatic cum că Islanda avea o memorie concavă care nu era doar nostalgie, dând de înţeles că această insulă răsuna de ecourile istoriei, dar nu se supunea amintirilor trecutului. Idila lui cu María pe această insulă îndepărtată crea impresia de atemporal, ca şi cum trecutul, prezentul şi viitorul se subsumaseră unei clipe eterne de speranţă neostoită.
La întoarcerea în Buenos Aires, spre sfârşitul lunii aprilie, din declaraţiile lui Borges în favoarea juntei militare răzbătea un anumit triumfalism agresiv. Scriitorul a acceptat invitaţia de a lua prânzul cu conducătorul ei, generalul Jorge Videla, şi i-a mulţumit acestuia
„pentru ceea ce făcuse pentru patrie, fiindcă o scosese din haos, din starea abjectă în care se găsea şi, mai presus de toate, din dobitocie”998. Nu-şi făcea niciun fel de probleme că se identifică
într-un fel cu duşmanii militari ai peroniştilor, în declaraţiile făcute presei comparând situaţia actuală cu Revoluţia de Eliberare din 1955, când fusese un susţinător înfocat al „regenerării democratice”, 997 „Islandia”, Historia de la noche, 1977. Vezi OC III, p. 179.
998 Citat în Volodia Teitelboim, Los dos Borges, Editorial Sudamericana Chilena: Santiago, p. 216.
adică al suprimării peronismului şi al aplicării treptate a unei
„terapii revoluţionare” corespunzătoare, menite să însănătoşească
Argentina din punct de vedere politic.
Nu va trece însă mult timp până când euforia lui Borges va începe să se risipească la contactul nemijlocit cu realităţile vieţii de zi cu zi.
Scriitorul ştia că descoperirea adevărului despre relaţia lui cu María Kodama va provoca resentimente, dacă nu chiar şi scandal, de aceea continua să susţină că tânăra era doar o prietenă sau cel mult
„secretara lui literară”. Aşa cum se întâmplase şi după revenirea din Islanda în 1971, i-a fost foarte greu să continue relaţia cu María. În primul rând a preferat să ascundă adevărata ei natură de rudele cele mai apropiate – de sora lui, Norah, şi de cei doi fii ai ei. Din cauza infirmităţii, depindea de nepotul lui, Luis de Torre, avocat, care îi administra veniturile. Luis avea grijă de încasarea drepturilor de autor, de câştigurile provenite din conferinţe, de pensie şi de conturile bancare. Borges trebuia să facă faţă şi menajerei lui de temut, Fani Uveda, care ocupa o încăpere de lângă bucătărie, ca şi fiicei ei, Stella Maris, şi nepotului ei, José Manuel. Potrivit Stellei Maris, menajera şi familia ei îşi făceau simţită prezenţa în viaţa de zi cu zi a lui Borges: „Señor Borges a fost întotdeauna bun cu noi. Când eram la şcoală mă ajuta mereu să-mi fac temele. Îl ajuta şi pe José Manuel… Ne lăsa să ne folosim de lucrurile lui, dar numai până la un punct”999.
Dincolo de acest cerc al casei se afla cercul de prieteni. Familia Bioy încă îl mai invita la cină de câteva ori pe săptămână şi mai erau doamnele din înalta societate pe care le moştenise de la defuncta lui mamă. Apoi era un cerc mai mare, alcătuit din cunoştinţe şi confraţi, de la jurnalişti şi profesori universitari până la tineri scriitori 999 La Semana, 15 mai 1986.
nerăbdători să se afle în preajma lui. Dincolo de acesta mai era un cerc, Borges dând impresia că are o aură magică ce îi atrăgea pe necunoscuţi – de regulă era oprit pe stradă de admiratori care voiau să dea mâna cu el sau să-i ceară un autograf. Şi, în sfârşit, mai era şi presa argentiniană, cu dorinţa ei nepotolită de a-i consemna fiecare vorbă şi fiecare mişcare.
Prizonier al acestor cercuri, Borges era silit să ducă o viaţă dublă.
În societate se conforma imaginii lui de bard venerabil şi nevăzător, acel „Borges” lipsit de simţ practic, dar încântător de încăpăţânat, o imagine care îi fusese confecţionată cu câţiva ani în urmă, cel puţin în lumea vorbitoare de limba engleză; acest rol pe care îl juca în public devenea însă din ce în ce mai greu de suportat, căci ceea ce mitul unui „Borges” imaterial nu reuşea să cuprindă erau tocmai realităţile emoţionale ale omului interior. Într-un sonet intitulat El enamorado (Îndrăgostitul), scriitorul se plângea că trebuie să-şi ascundă sentimentele pentru María: „Trebuie să mă prefac că mai există şi alţii. E o minciună. / Numai tu exişti. Tu, nefericirea mea/ şi fericirea mea, inepuizabilă şi pură”1000.
Prăpastia dintre publicul lui şi viaţa particulară i-a accentuat izolarea. Cea mai mare parte din timp şi-o petrecea în camera de zi a micuţului său apartament1001. Se trezea în jurul orei nouă şi, după
micul dejun, primea musafiri sau lucra la un poem sau la un articol până pe la miezul zilei. Prânzul era urmat de siestă, iar după-amiaza una dintre numeroasele lui cunoştinţe venea să-i citească sau să-i scrie după dictare un poem sau o povestire pe care Borges o compusese în aceeaşi zi. Ieşea rar în oraş din cauza infirmităţii şi îi 1000 „El enamorado” în Historia de la noche, 1977. Vezi OC III, p. 190.
1001 Descrierea programului său zilnic se bazează pe un interviu cu Borges publicat în Siete Días, 17 iunie 1977.
displăceau petrecerile fiindcă nu se simţea în largul lui în preajma mai multor oameni, preferând grupurile mici, unde putea discuta cu o singură persoană. Când ieşea totuşi în oraş, o făcea mai mult ca să
treacă pe la librării, căci îi plăcea să stea printre cărţi şi să vorbească
despre ele. (Adesea putea fi găsit la La Ciudad, o librărie într-un pasaj de peste drum de clădirea în care locuia.) Seara se retrăgea în camera lui spartană, care semăna cu chilia unui călugăr, cu un pat îngust, din fier, cu un singur scaun şi cu două corpuri de bibliotecă
în care se aflau cărţile lui anglo-saxone şi scandinave. Celălalt dormitor din apartament îi aparţinuse mamei lui, dar, chiar dacă
Doña Leonor îi sugerase să-l transforme în birou după moartea ei, Borges refuzase să schimbe ceva fiindcă nu voia să-i „profaneze”
camera în niciun fel.
Sub privirea atentă a familiei şi a prietenilor, ca să nu mai vorbim de nesăţioasa presă argentiniană, Borges şi María găseau cu greu timp ca să fie împreună. Tânăra venea la el de câteva ori pe săptămână şi, după câteva ore, ieşeau la un restaurant, de obicei la Hotelul Dora de vizavi sau la Cantina del Norte de după colţ, pe calle Charcas. Pe urmă tânăra îl însoţea înapoi în apartament şi, ca să
salveze aparenţele, îl lăsa acolo, din nou pradă fantomelor care îi făceau semne din trecut.
Sprijinul entuziast acordat de Borges juntei militare argentiniene nu a trecut neobservat de regimul generalului Pinochet din Chile, care venise la putere în 1973, când forţele armate îndepărtaseră
guvernul preşedintelui Salvador Allende. Între 1970 şi 1973, Allende condusese o coaliţie a socialiştilor şi comuniştilor în încercarea de a crea un stat marxist pe cale paşnică, parlamentară. Reprimarea susţinătorilor lui Allende fusese atât de brutală, încât junta generalului Pinochet îşi atrăsese oprobriul întregii lumi şi tocmai din
acest motiv regimul ostracizat din Chile vedea un mare avantaj politic în atragerea lui Borges, un om care se bucura de un imens prestigiu internaţional.
La doar câteva săptămâni de la prânzul lui Borges cu generalul Videla, junta chiliană i-a acordat Marea Cruce a Ordinului Meritului, pe care scriitorul a primit-o la ambasada statului Chile din Buenos Aires pe 21 iulie 1976, împreună cu doctorul Luis Federico Leloir, câştigător al Premiului Nobel pentru chimie. Borges a primit şi titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii Chile, fiind invitat în capitala chiliană, Santiago, să participe la ceremonie, în luna septembrie. Prietenii l-au sfătuit să nu se ducă, avertizându-l că
astfel va risca să rateze Premiul Nobel pentru Literatură pe care se zvonea că avea toate şansele să-l câştige în anul acela. Borges însă a considerat că este dezonorant să-şi camufleze convingerile politice de dragul unui premiu. Contrar aşteptărilor, astfel de avertismente i-au întărit şi mai mult hotărârea de a-şi afirma principiile – „ahora me obligan a ir”, se spune că le-ar fi repetat prietenilor lui: se simţea
„obligat să meargă”1002. Drept urmare, şi-a programat o călătorie de o săptămână în Chile, după o vizită în Spania, în luna august.
