(1975–1976)
La începutul anului 1975 era clar că Doña Leonor nu mai avea mult de trăit. Practic ţintuită la pat de aproape doi ani, se ofilise încet-încet, până ajunsese o mână de femeie pentru ca, pe 8 iulie, să
se stingă la vârsta de 99 de ani. A doua zi a fost dusă să se odihnească în cavoul familiei din cimitirul Recoleta. Borges a mers la înmormântare însoţit de familie şi prieteni apropiaţi, dar nici acest moment foarte personal nu a rămas neatins de faima lui extraordinară, a doua zi dimineaţă primele pagini ale ziarelor din Buenos Aires publicând fotografii ale lui Borges în timp ce încerca să-şi stăpânească lacrimile.
Legătura dintre mamă şi fiu a fost extraordinar de puternică – cu excepţia scurtei căsnicii, mama lui fusese femeia alături de care Borges trăise toată viaţa. La câteva zile după moartea Doñei Leonor, a scris un sonet numit El remordimiento (Remuşcarea) care începea cu o declaraţie autoacuzatoare: „Am săvârşit păcatul cel mai greu/ Din viaţa unui om. Căci fericit/ N-am fost” 976 . „Uitarea”, continua scriitorul, „mi-e sortit/ Să-mi troienească lespedea mereu”. Părinţii lui l-au zămislit „pentru riscantul şi frumosul joc/ Al vieţii”, dar credinţa „le-a fost deşartă”: nu a fost fericit. Mintea lui „canon simetric şi-a impus de artă/ Ce ţese fleacuri” şi încă mai era bântuită
„de-un gând ascuns: c-am fost nefericit”cxxxvii.
Poemul izvora din trista conştientizare a pasiunii din care se 976 „El remordimiento” a apărut prima dată în La Nación, 21 septembrie 1975, ulterior fiind inclus în La moneda de hierro, 1976. Vezi OC III, p. 143.
născuse autorul: Leonor şi Jorge se îndrăgostiseră la prima vedere şi se căsătoriseră în mai puţin de un an, dar, după cum se poate deduce din romanul lui Jorge, această pasiune de la început fusese adumbrită de patriarh, de eroul perfect care le insuflase descendenţilor sentimentul nevredniciei lor. Leonor încercase să se ridice la înălţimea acestui ideal imposibil străduindu-se să fie o criolla impecabilă; Jorge optase pentru postura de anarhist nemulţumit, care nu s-a împăcat niciodată cu Argentina. Chiar şi aşa, legătura de început va rezista adversităţilor. Leonor se rupsese de Buenos Aires ca să-l însoţească pe Jorge în Europa, unde soţul ei spera să retrăiască fericirea lor dintâi; avusese grijă de el până la moarte şi îi rămăsese fidelă memoriei în anii lungi de văduvie, amintindu-l mereu în discuţiile purtate cu prietenele ei. Această
voinţă de neînfrânt fusese apanajul ei – o extraordinară dovadă a firii ei pasionale, motivul pentru care Jorge se simţise atras de ea încă
de la început; pe de altă parte îndărătnicia ei dăduse naştere şi la o loialitate de nezdruncinat faţă de memoria vitejilor strămoşi ai familiei.
Şi totuşi, în ultimii ei ani, Leonor Acevedo pare să fi văzut acest cult al strămoşilor într-o altă lumină. Cândva îi spusese lui Bioy Casares că îşi petrecuse viaţa alături de „doi nebuni” – dos locos –
soţul şi fiul ei, şi că se întrebase uneori „dacă aceşti doi locos nu cumva avuseseră dreptate de la început şi până la sfârşit”977. Poate că
ajunsese să creadă că, la fel ca protagonista fără nume din povestea fiului ei, Bătrâna doamnă, şi ea fusese o victimă a spadei onoarei şi că
tocmai acea spadă se aflase mereu între ea şi Jorge. Într-adevăr, la senectute Leonor Acevedo le spunea prietenelor că „se îndrăgostise din nou” în clipa în care dăduse peste cutia în care păstra frumoasele 977 Interviu cu Bioy Casares, Buenos Aires, 8 septembrie 1996
scrisori primite de la Jorge în tinereţea lor978. Şi, pe măsură ce se apropia de sfârşit, părea să-şi dea seama ce anume voia fiul ei de la ea. Odată, când Borges a rugat-o pe María Kodama să-i citească
mamei lui ţintuite la pat, Doña Leonor a luat mâna lui Georgie şi apoi s-a întins după mâna Maríei; întrucât la vremea aceea nu mai avea putere să vorbească, nu a putut decât să împreuneze mâinile celor doi peste trupul ei chinuit de durere979.
Imediat după moartea Doñei Leonor, Borges a scris un poem intitulat La moneda de hierro (Moneda de fier) în care dezvăluia cauza acelei senzaţii de nevrednicie care îl urmărise toată viaţa980. Poemul se axează pe întrebarea „De ce bărbatul are nevoie de iubirea unei femei?”, autorul examinând cele două aspecte ale problemei aşa cum apar ele pe o parte şi pe alta a „monedei de fier”. Pe o faţă se vede un cosmos supus ordinii – „Adam, părinte tânăr, şi-un tânăr Paradis. /
A Domnului lumină pogoară-n fiecare/ Făptură”; pe revers nu e nimic – „E nimeni, şi nimic e, şi umbră, şi orbire. / Eşti tu”. Cele două
feţe ale monedei simbolizau polarizarea extremă ce caracterizase atitudinea lui Borges faţă de dragostea unei femei. Soarta lui părea să depindă de cât de vrednic se considera – acceptarea de către iubită
însemna intrarea în paradis, dorinţa însemna izgonirea în neant. Şi totuşi, după cum îşi dădea seama acum, cauza supremă a sentimentului de nevrednicie era teama de a fi supus judecăţii altora
– judecăţii strămoşilor lui, a mamei şi a tatălui, a femeilor de care se îndrăgostise. A sta în faţa fiecăruia dintre aceşti judecători imaginari era într-un fel „ecoul” Judecăţii de Apoi a însuşi Celui-de-Sus. Şi 978 Interviu cu Elsie Rivero Haedo, Buenos Aires, 30 martie 1994
979 Interviu cu María Kodama, Buenos Aires, 21 noiembrie 1995
980 „La moneda de hierro” a apărut prima dată în culegerea cu acelaşi titlu publicată de Emecé în 1976. Vezi OC III, p. 160.
totuşi, Borges se întreba acum, în acest poem, dacă nu cumva Domnul pur şi simplu uita să mai judece? De ce să nu-l iubească o femeie, chiar dacă e „atins de mişelie”? Dragostea nu are nevoie de cineva care să judece sau să fie judecat, căci iubita nu trebuie să fie nici mai bună, nici mai rea decât el însuşi: „În umbra ei tu cauţi sărmana, vana umbră/ A ta. Şi în cleştarul străin e chipul tău”cxxxviii.
Invalidând, în sfârşit, verdictul imaginarului judecător care îl condamnase ca fiind nedemn de dragostea unei femei, Borges era acum liber să se abandoneze „jocului riscant şi frumos al vieţii”, liber să iubească, liber să răscumpere pasiunea din care se întrupase, căci în María Kodama îi găsise o „nouă Beatrice” a cărei iubire nu numai că îi putea justifica existenţa, dar îi răzbuna şi visul pasiunii ce se năruise în El Caudillo. Şi astfel, după moartea mamei lui, gândurile i s-au întors la tată, scriitorul revenind la poemul stângaci pe care îl scrisese imediat după dispariţia lui, transformând acel ţipăt amarnic de durere într-un sonet diafan. Tatăl lui „dincolo să vezi nu te-aşteptai/ Nimic”, dar „umbra” lui „zărit-a poate/ Vii arhetipuri ce-s imaginate/ De Platon grecul”, căci nimeni nu ştie „sub lespede se-ascunde ce destin?”981cxxxix Prin urmare, în ciuda tristeţii pricinuite de moartea mamei, Borges vedea licărul unui nou răsărit, un răsărit care să-i dea dreptul să joace rolul lui Dante pe lângă tatăl lui, Virgiliu, şi să-şi modeleze viaţa după tiparul izbăvitor preconizat în Congresul.
În septembrie 1975, Borges a primit vizita prietenului său american Donald Yates, care sosise la Buenos Aires ca să-l convingă
să participe la un simpozion despre opera lui, programat de catedra 981 „A mi padre” a apărut prima dată în La moneda de hierro, 1976. Vezi OC III, p.
141.
de engleză de la Michigan State University pentru prima săptămână
a lunii octombrie. Deşi invitaţia a fost făcută în pripă, Borges a acceptat-o cu plăcere, nemaiţinând cont de numeroasele angajamente pe care şi le luase de a vorbi cu mai multe prilejuri în Buenos Aires. Ca întotdeauna, avea nevoie de un însoţitor, aşa că a rugat-o pe María să meargă cu el în Michigan, dar, ca să evite orice scandal, a cerut-o mai întâi în căsătorie: era un fel de „gentleman victorian”, i-a spus el, şi pentru el conta foarte mult să fie însurat cu femeia pe care o iubea982.
Propunerea lui Borges a pus-o pe María într-o situaţie dificilă, fiindcă tânăra se hotărâse deja să nu se mărite niciodată. Separarea părinţilor ei, când avea doar trei ani, fusese extrem de traumatizantă
pentru ea; mai mult decât atât, relaţia ei încordată cu bunica o făcuse să se teamă că ar putea schimba un stăpân cu altul. Cel mai mult îşi preţuia autonomia şi era vital să şi-o păstreze mai ales din punct de vedere financiar; tânăra îşi câştiga existenţa încă de la o vârstă
fragedă predând spaniola unor oameni de afaceri japonezi aflaţi în Buenos Aires983. Căsătoria, cu siguranţă, i-ar fi pus în pericol această
independenţă. Dacă, mică fiind, se temuse ca bunica să nu o atragă
spre un catolicism rigid, acum existau cu atât mai multe motive să se teamă că va fi absorbită, dacă nu devorată, de faima monstruoasă a lui Borges.
Şi totuşi, María nu putea nega că era îndrăgostită de Borges. De-a lungul anilor se simţise atrasă de „setea inimii lui” şi treptat ajunsese să-l vadă pe cel din spatele măştii celebrităţii. Oricum, căsătoria putea compromite foarte uşor această legătură intimă, expunând-o 982 Interviu cu María Kodama, Buenos Aires, 1 septembrie 1996
983 Interviuri cu María Kodama, Buenos Aires, 1 septembrie 1996, şi Edinburgh, 24
octombrie 1999.
publicului atât de avid de cancanuri. María văzuse cu propriii ochi cum căsnicia lui Borges cu Elsa Estete fusese subminată de doamnele aristocrate din cercul Doñei Leonor şi de curiozitatea neostoită a presei argentiniene. Ca şi Elsa, era tot un intrus social – pe deasupra era jumătate japoneză şi cu zeci de ani mai tânără decât Borges. În consecinţă, María i-a amintit lui Borges că, în urmă cu mai mulţi ani, îi spusese că nu se va mărita niciodată; era de-ajuns, după părerea ei, să-şi mărturisească dragostea; dragostea, aşa cum o înţelegea ea, trebuia să se bazeze pe încredere necondiţionată, pe respectul absolut pentru libertatea celuilalt984.
Borges înţelegea prea bine cum pot fi denaturate relaţiile umane prin impunerea unui orizont de aşteptări, drept care s-a arătat de acord cu principiul libertăţii reciproce ca bază a relaţiei lor. Şi a arătat că acceptă acest tip de legătură într-un poem în proză în care cita pasajul din Cartea 23 din Odiseea, unde Penelopa se fereşte să-l recunoască pe Ulise drept soţul ei până când nu-l pune la încercare cu un secret numai al lor, secretul „patului lor conjugal, pe care niciun muritor nu-l putea urni fiindcă lemnul de măslin din care era făcut îşi avea rădăcinile în pământ”985. Parabola patului conjugal, scria Borges, este un fel de „metaforă sau mit”, căci Penelopa şi-a dat seama că străinul este cu adevărat soţul ei „când s-a recunoscut în ochii lui, când a simţit în dragostea ei că o întâmpină dragostea lui Ulise”. Ca semn al legăturii lor, Borges i-a dăruit Maríei un colier de turcoaze pe care îl primise de la un amerindian într-una din călătoriile lui în Statele Unite986.
984 Interviuri cu María Kodama, Buenos Aires, 21 noiembrie 1995 şi 1 septembrie 1996.
